Iubirea de sine
Constat cu oarecare stupoare că nu mai am 24 de ani, mă doare câte o încheietură, un genunchi sau tendonul lui Ahile. ,,Osteoartroză”, îmi confirmă chirurgul, care mă pune și pe lista pentru keyhole surgery la genunchiul stâng. Wear and tear. Mi-aduc aminte ce s-a mai chinuit mama cu gonartroza dânsei, ba îi scoteau lichid la Pucioasa, ba îi făceau infiltrații. ,,Lumea nu te crede ce dureri ai, dacă nu te vede pe targă”, spunea dânsa. Îmi amintesc și de biletul de tratament, cumpărat prin sindicat, pentru stațiunea Eforie Nord sau Băile Herculane și naivitatea mea de copilă care își însoțea mama la împachetări cu nămol. Pentru mine, era pură vacanță. Pentru mama, era tratamentul de care avea nevoie pentru a preda în continuare educație fizică.
Am învățat să spăl de mână lenjerii întregi de pat, cu genunchii pe cadă, de când eram prin clasa a noua, când mama era internată la spitalul județean. Spălam rufe pentru toată familia. Iernile erau geroase, căldura era precară și tocmai atunci o dureau pe mama mai tare articulațiile. Atârnam rufele încă fierbinți pe sârmă, iar ele înghețau bocnă în următoarea oră. Încremeneau acolo până le mai dezghețam prin casă, pe soba de teracotă. Batistele erau un chin. Eram mai ,,eco’’ pe vremea aceea sau ne născuserăm ca să suferim?
Mi-aduc aminte ce mirat era Paul, soțul meu englez, că noi încă mai foloseam batiste cu broderii ca spuma, în loc să ne vedem de treaba noastră și să folosim batiste de hârtie. Dacă el purta la buzunarul costumului o batistă, era din mătase naturală, direct din Hong Kong.
Tot pe genunchi stăteam și ca să spăl cu o cârpă mare și udă, podeaua din bucătărie. Oare nu se inventase pe vremea aceea mopul? Chiar era așa de greu de conceput că acea cârpă putea atârna de o coadă? Doar nu era vorba de o a doua revoluție industrială! Mama avusese mereu grijă de mine, acum îmi venise mie rândul. Aveam un frate mai mic și un tată care era la ore, la liceu sau în comisiile de bacalaureat. Nu cred că ne naștem niciunul cu fișa postului familial, ci mai degrabă suntem mai sufletiști (alții ar spune, mai fraieri). Însă viața nu ne așteaptă să alegem altă cale decât cea care ne este hărăzită, iar voluntariatul acesta de fiică, mamă și, eventual, bunică este rezultatul felului în care am fost crescute și al așteptărilor și presiunilor din partea unei comunități patriarhale en sí, prin valorile transmise de fiecare familie. Dacă vedem o buruiană, o scoatem, dacă e de dus gunoiul, îl ducem, pentru că viața e prea scurtă pentru a dezbate rolurile fiecărui membru al familiei. Nu ne așteaptă. Mai este ceva: ni se spune că oricum noi facem orice mai bine și… gratis. În orice societate, fie ea vestică sau estică, bărbatul îți spune că ai menirea și norocul de a avea grijă de familia ta. Nimic nu este mai important. Hence you cannot do enough.
În filmul ,,Declarație de dragoste’’, mama lui Alexandru îi explică băiatului ei: ,,Când aveam 12 ani, am întrebat-o pe mama ce înseamnă amor. Mama mi-a spus, ,,omul când se naște spune ,ah’, iar când moare, spune ,mor’. Deci, ,amor’. Între aceste două hotare e viața.” E fain să fii femeie acum. Bați nu numai albușurile, ci și inteligența artificială. Mirabela Miron, președinta Organizației Femeilor Antreprenor, afirmă într-un interviu exclusiv pentru TOP Future Economy 26 Women CEOs, că ,,joburile care presupun empatie, inteligență emoțională, compasiune, atenție, flexibilitate, colaborare (caracteristici asociate leadershipului feminin) sunt și cele care par să fie cel mai puțin amenințate de inteligența artificială’’. Mi-aduc aminte de un film sci-fi, vizionat cu niște colegi de școală la cinematograful ,,Victoria’’, în care eroina principală era o femeie robot. Filmul se sfârșește prost, dar dragostea și acolo era mare și frumoasa roboțică le făcea pe toate.
La polul opus se află femeile ,,cause I’m worth it’’, pentru ele nimic nu este suficient. Atitudinea aceasta este încurajată și de reel-urile în care ea ne spune că, dacă el vrea să o păstreze, trebuie să știe să o valoreze… literalmente. Mașină, casă, bijuterii, vacanțe în străinătate, în sfârșit, pură apreciere… Femeia este, fără discuție, motorul societății. În cartea sa intitulată ,,Cum să fii femeie și să nu mori încercând”, jurnalista Carmen Rico- Godoy (fata altei faimoase ziariste spaniole, Josefina Carabias, care se refugiase de regimul lui Franco la Paris) ține pulsul relației ancestrale soție-soț, femeie-bărbat. Proza sa este antrenantă și plină de umor acid, pentru că este supărată pe sine și mai ales pe propriul soț Antonio, om de afaceri, care vrea o soție obedientă și tradițională. Jocul lor dragoste-ură este însoțit de încercările Carmencitei de a nu da chix atunci când, deși este conștientă că o deranjează machismul soțului, vrea să îi fie pe plac.
Femeia evoluează odată cu societatea. Fie rușinoasă și tradițională, precum Ana lui Rebreanu, fie eterică și enigmatică precum Otilia lui Călinescu, sau îndrăgostită, romantică și devotată precum protagonista romanului ,,Rebecca” a lui Daphne de Maurier, Mrs. de Winter, eroina principală determină cursul acțiunii. Fiecare dintre aceste eroine își asumă identitatea, dar preferă să se lase păcălită că dragostea e unică, alte iubiri nu au ramificații, iar protagoniștii, partenerii lor, le oferă o condiție pentru a corespunde social, dar nu și garanția iubirii absolute.
Volatilă și complicată, viața nu ne oferă decât iluzia fericirii. ,,Când, trează, mă voi gândi la Manderley, n-o să mai simt nicio amărăciune, îmi voi aminti grădina de trandafiri în plină vară, cântecele păsărilor în zori, ceaiul luat sub castan și vuietul mării dincolo de locul unde începeau pajiștile”, își spune Mrs. de Winter. Probabil că mama mea crezuse și dânsa cândva într-o iubire absolută, iar eu, crescută în același spirit de sacrificiu, m-am preocupat mai mult pentru ceilalți, ca și cum iubirea nu este iubire, dacă nu te sacrifici. Am fost învățate să credem că suferința este o virtute. Vrem să aparținem, să avem familii și prieteni, să ne înțelegem bine cu toată lumea. Odată parcurse însă etapele vieții și spulberate iluziile tinereții, rămânem cu noi. Dezgolite de pretențiile impuse de alții și obsesia datoriei, începem să ne dăm seama că am trăit mai mult pentru alții și mai puțin pentru noi. Ni se face dor de noi, așa cum eram în tinerețe, până să fim condiționate. Ne reevaluăm viața. Iuliana de atunci probabil mi-ar spune să îmi trăiesc picătura de viață care mi-a fost dată de Dumnezeu. Live a little. Să mă iubesc mai mult. Ca mine sunt sute de mii , poate milioane de femei.
Înconjurat din toate părţile de duşmani nerăbdători să găsească vreo greşeală la El, într-o ocazie, Isus a fost abordat de un tânăr fariseu, care L-a întrebat: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nici mai mult, nici mai puțin.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
