EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Despărțirea

„Plecările din tine-n alte lumi, / Să nu le iei nicicând drept despărțire.”- Nicolae Labiș

   Când eram mică, din curtea casei din spatele Primăriei, zburam imaginar pe un covor fermecat sau pe nori pufoși, în formă de ființe mitice. Cerul de deasupra mea întotdeauna m-a fascinat. Pufoșenii de toate felurile îmi stimulau imaginația mea de copil. Mai târziu, m-am îndrăgostit de crepuscul, care urma după roșul aprins al asfințiturilor de vară, iar Spania a fost locul ideal. Din pridvorul din gresie și marmură al casei din Ronda, vedeam păsările Serraniei, de la vulturi cu aripi enorme, mereu în picaj după vreo bufniță repetitivă din palmierul enorm de lângă piscină, sau șopârle cameleonice și mici, decorative gekos sub ghivecele noastre din patio, până la rândunelele înspicate, care își construiau cuiburi elaborate, fir cu fir, sub streașina din spatele casei. În ulcioarele mari modelate din lut, din pridvorul andalu’, păsărele mici își ascundeau puișorii de prădători și arșița verii. Intrau în și ieșeau din acele ulcioare cu o rapiditate extraordinară. Cu ciripituri înfometate, puii lor erau hrăniți, creșteau și își luau zborul din acel ulcior de lut, care le fusese adăpost răcoros. Călători cărora le stătea bine cu drumul…

   Ca și ele, și noi călătoream entre tres tierras (nu mai punem la socoteală mici vacanțe de timeshare și citadine) între cele trei ,,acasă’’, unde eu avusesem un rost: România, Marea Britanie (home sweet home) și Ronda, unde aveam o a doua casă, un hogar al campo, la numai 15 minute de oraș, în mașină (pentru că eu m-am născut ,,townie’’, adică sunt fată de oraș, cum spune soțul meu englez). De fiecare dată când lăsam o lume ca să mergem în cealaltă, ceva din mine se rupea. Mai puțin când plecam din Țara Galilor, pentru că știam că aici ne erau destinul, cariera, școlile, serviciul. Știam că, în final, aici reveneam, un reper permanent care se potrivea cu originea britanică a soțului, dragostea mea pentru engleză și ușorul colonialism al lui Paul, care, deși ar fi putut să o rupă în spaniolă (făcuse și cursuri cu mine, în clasele de castellano pentru adulți), refuza să o facă, pentru că avea, în mine și cei doi copii ai noștri, trei interpreți.

   Spania a venit, mai apoi, inițial cu un apartament de vacanță în centrul Rondei, în inima Andalucíei, pentru că eu tocmai terminam o licență în spaniolă, sociologie și științe economice, în Cardiff.  Forget residential schools în Santiago de Compostela sau Manchester, viața în Ronda era the real deal. Castellano devine limbă de supraviețuire, pentru că și rondenii sunt un pic chapados a la vieja, de când sultanul Boabdil a fost învins în bătălie și alungat din Alhambra, în Granada. de Regii Catolici.

   Nici nu mi-am tras bine răsuflarea și comunicarea era sólo en español. De la echipele de muncitori veniți să zugrăvească, la comunitatea de locatari, funcționarii de la biroul de taxe, bănci și instalatorii, absolut toți nu vorbeau o iotă de engleză. Așa că m-am pus manos a obra și am mai făcut niște cursuri postuniversitare de spaniolă avansată cu Universitatea din Málaga, care avea o mică soră, alma mater, în Palacio de Mondragón (o mini-Alhambra), unde studiam la umbra portocalilor înfloriți primăvara, iar vara auzeam susurul apei care se prelingea pe treptele dinadins proiectate astfel.

   Simfonia era completată de plescăitul  peștișorilor din havuzurile de piatră (arabii aveau un adevărat cult pentru apă).

Palacio de Mondragón în Ronda 

   Aceste cursuri universitare mi-au dat siguranța de a naviga printr-o lume care nu se putea hotărî uneori dacă îi era pe plac determinarea mea de a vorbi ca ei, como los nativos. Nu eram típica guiris. Ne mai dăduserăm și copiii (Paul avea 4 ani și Kati 12) la școli și colegii spaniole, ca să fie și ei în rândul lumii educate lingvistic, ca să aparținem și să ne bucurăm de misterele ascunse în fiecare loc nou descoperit (multe dintre los pueblos blancos ale Andalucíei, ca și Alhambra sau Mezquita de Córdoba sunt patrimonii UNESCO, iar lângă Ronda se află două parcuri naturale, rezervas de la biosfera și peșteri vechi de 30.000 de ani – Cuevas de la Pileta și del Gato -, însă defileul (el Tajo) de 100 de metri peste care se proiectează acest pueblo con carácter este unic în lume. Francisco Goya, Ernest Hemingway, Orson Wells, Frederico García Lorca, Rainer María Rilke, Joaquín Peinado, faimosul toreador și creator al coridei moderne, Pedro Romero și los Ordóñez, altă dinastie… Și nu degeaba.

   Când asfințitul coboară peste oraș, toată Serranía  de Ronda este învăluită într-o mantie roșie ca focul. Toropiți, câinii, insectele, fluturii, păsările și alte vietăți  își termină lunga siestă și ascultă cântecul ritmic al greierilor, regii serilor calde de vară. Ești transpus într-o lume a Șeherezadei. Briza, el Levante,  aduce cu ea gust de nisipuri fine sahariene și de valuri sărate ale Oceanului Atlantic și ale Mării Mediterane și de sherry (el fino) lăsat la maturat în butoaie de madera, din care să fie sorbit de marinarii lui Cristobal Colón, la debarcarea în el Nuevo Mundo.

   Ca să faci parte dintr-o comunitate trebuie să îi înveți bine limba, să participi cu ei la fiestas locales, să îți trimiți copiii să joace diferite sporturi cu prietenii, în tabere de vară (colonias) să învețe să danseze ca ei, flamenco în școli rondele de reputație internațională, să începi să simți ca ei. O parte din alma ta va rămâne acolo, pentru că te-ai dedicat trup și suflet acelei comunități: ai organizat intercambios cu școli internaționale bilingve din Hong Kong și Țara Galilor, work experience cu studenții, ai adus în Ronda grupuri folclorice din România și Irlanda să danseze la Gale folclorice internaționale, ai adus studenți de la universitățile britanice să facă cursuri de castellano, i-ai trimis pe studenții rondeni la școala bilingvă internațională  ,,King George V‘’ în Hong Kong, ai petrecut săptămâna patimilor lui Cristos în Ronda. Ai devenit ceea ce spaniolii numesc hija predilecta.

   Toate cele de mai sus ar fi însă insuficiente, dacă nu crezi cu adevărat că a pleca dintr-un loc și a te perinda între lumi de culturi și limbi diferite, a trăi mai multe vieți într-una nu înseamnă o despărțire de tine și de ceea ce ești, ci o prelungire a sufletului tău. Chiar dacă plângeam de câte ori închideam manual poarta automată a casei del campo din Ronda, care îmi purta numele (casa ,,Iuli’’, ideea soțului meu) știam că, în sufletul meu, geometria măslinilor, liniștea crepusculului, constelația perfectă a nopții și toate sentimentele încercate timp de douăzeci de ani în acest orășel fermecat vor dăinui dincolo de lumi, orizonturi, natura oamenilor și fragilitatea vieții.

   De noi înșine, nu ne despărțim niciodată.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…