Judecata
„Judecata (cuiva) este și ea, până la urmă, tot o opinie”, îmi explică zâmbind o colegă de organizație națională de interpreți și traducători (WITS), o psihologă din Polonia, Keti. Adaugă că a învățat asta de la tatăl ei. Străbunica mea, care o adoptase pe bunica de la sora ei (care născuse două fete gemene), pentru că băiatul ei murise pe la doi ani, când căzuse în groapa în care se stingea varul, la țară, avea o altă teorie: ,,Omul fără dușmani nu e nimic.” Spunea asta cu o convingere a femeii care și-a crescut copiii și nepoții în vremuri grele, neiertătoare și a ținut un han.
Ce este, de fapt, acel păcat universal pentru care societatea ne condamnă? Am pierdut șirul. De ce ne pasă? De ce nu? De ce simțim? De ce nu? De ce avem așteptări, când nu e cazul? De ce suntem nepăsători? De ce venim singure, fără chaperone, în secolul al XXI-lea, în țara de baștină? De ce venim prea des? Nosey Parkers continuă: De ce nu vorbește soțul românește? Dar spaniola? Dar copiii, vorbesc românește? Cât de bine? Mai bine decât prințesa Margareta? Cea mai tare întrebare este cea a păcatului originar: de ce am plecat din țară? ,,Eu dau și la copaci bună ziua pe stradă”, comentează o târgovișteancă în suflet și în gând. ,,Nu știu cum ați putut.” Și mi-aduc aminte, a mia oară, cum mama mea, sfântă de pus în altar, a murit la câțiva ani după ce m-am căsătorit în Marea Britanie. Simt o nesfârșită nevoie de a mă scuza: ,,da, nu este ușor printre străini și mama a murit la 59 de ani.” „Vedeți? întreabă filosofic, doamna. ,,Tocmai de aceea a murit: pentru că ați plecat și dumneavoastră și fratele”. Sorin plecase la doctorat, în America, un an mai târziu.
Te întrebi de ce naiba nu ai rămas în semi-anonimatul de dinainte de aceste explicații. Nu era mai bine când nu te știa nici vântul, nici pământul? Incognito… Nici măcar colegii de promoție de la ,,Ienăchiță Văcărescu” nu m-au putut găsi la adresa de pe strada Poet Alexandrescu, pentru a mă invita la revederea de 30 de ani. Plecasem de mult. Pentru cea de 40 de ani nu se potrivesc datele, iar românul rămas în țară pleacă din România în vacanțe, când tu revii. Coming and going – un tandem continuu.
,,Nu am mai pomenit un popor care să te judece mai mult decât poporul român”, spune fata mea. Și ea a trăit oprobriul neamului, când o verișoară de-a mea, cu relații și carte, o bârfea cu alta în bucătărie, crezând că acest copil al nostru (și ea lingvistă instruită universitar) nu înțelege româna vorbită de ele, a propósito, mai neaoș. Apoi mătușile mele, care mă apostrofau că nu i-am luat casă, în loc să îi plătesc doar depozitul: ,,La câți bani aveți voi… doar nu o să vă îngropați cu ei”, comentau ele, ca și cum, pentru că eu nu mai sunt spring chicken, trebuie să renunț la viață.
Am trăit intens, în trei țări și trei culturi fundamental diferite. Nu am avut-o nici pe mama cu mine, ca să îmi spele rufele, să îmi facă piața și curățenie, să îmi ducă copiii la școală sau, măcar după ce m-am căsătorit, să îmi dea un sfat. Nu am avut acest noroc. Așa că le-am făcut pe toate cum m-am priceput și gândindu-mă ce ar fi făcut mama, dacă era în locul meu. Paul, soțul meu, business man, consultant internațional în industria oțelului, pleca în restul Europei, Rusia sau America, câte trei săptămâni odată. Revenea. Pleca din nou. Ani de zile. Când i-am dat pe copii la școli spaniole, era executive la Rouge Steel, la multe mile depărtare. Trebuia să prindă 2-3 avioane ca să ajungă la Dearbourne, lângă Detroit. Timp de 25 de ani a fost master de vânătoare. A avut cai de curse pe care îi vedea în competiții naționale sau în antrenament, la o fermă amenajată special pentru așa ceva. Mergea și la vânătoare, așa ca Mr. Darcy. Și tot ca în ,,Mândrie și prejudecată’’, opiniile veneau cu duiumul. Eu din Est, el din Vest, eu mai tânără, dar cu capul pe umeri, el versat, sigur pe el, living on the edge… ,,Nu poți să stai într-un job de la 9 la 5 pm și să te uiți la ceas până când pleci acasă, pentru că ai înnebuni’’, comenta Paul. Așa că trăia fiecare moment ca și cum era ultimul. Carpe diem, că tot îi plăcea lui latina.
E clar, deci, că nu am avut timp pentru ezitări. Nici rehearsals… Niciun moment nu putea fi repetat. Mi-a plăcut cartea: am mai făcut două licențe în 4 ani. Mi-au plăcut copiii – avem doi, reușiți. M-am ocupat de creșterea și educația lor și m-am asigurat că vorbesc și limbi străine, așa, ca bonus. Am organizat language exchanges, intercambios și programe Erasmus cu Inspectoratul Județean Dâmbovița și Guvernul velș. Câte cadre didactice din Târgoviște nu știu unde se află Cardiff-ul, capitala Țării Galilor, Cwmbran, Newport, Swansea și, mai ales, Londra și împrejurimile?
Cu atâtea proiecte de viață nu am avut timp să îi judec pe alții. ,,Păcate amărâte’’, ofta mama… Ne-am văzut de viața noastră, de reușitele noastre și ale altora. Adrenalina aceasta m-a ajutat să îmi pese foarte puțin că X și Y aveau un anume tip de mașină, enchufe (pile) sau o vilă mai cu moț. M-a înzestrat Dumnezeu cu minte și le-am făcut pe toate. Paul mai făcuse și el, dar i-au fost de folos tinerețea și pasiunea mea pentru viață. De ce ne sunt chestionate deciziile? De ce li se pare altora că trebuie să ne strivească? Sau, cel puțin, să banalizeze ceea ce simțim sau facem, pentru a ne pune ,,în line’’ cu ceilalți? Ca la un apel la care trebuie să ții capul jos, deși nu ai niciun motiv să o faci? ,,De câte ori există un imperativ, ne este luată libertatea de a alege. Oamenii sunt conduși către a crede că «așa trebuie să fie». Așa operează stereotipurile sociale, iar natura lor prescriptivă le face dificil de schimbat’’, scrie Cristina Petrescu Ghenea în blogul ei. ,,De ce murim de grija altora?’’
Este a fi părinte un imperativ moral? Altfel nu ne conformăm? Dacă avem copii, trebuie să îi cumpărăm cu bani sau să îi șantajăm cu promisiunea unei case, ca să stea aproape de noi? Șantajul moral, fie într-o căsnicie, fie într-un alt tip de relație, este instrumental pentru unii, dar dragostea (filială sau de altă natură) nu trebuie văzută ca o obligație sau o condiționare. După ani și ani, copiii devin adulți, iau hotărâri proprii, pleacă și vin cum doresc. Nimeni nu poate reprezenta totul pentru altcineva. Nu putem să dăm nimănui o asemenea pedeapsă, pentru că dragostea impusă obosește.
Stereotipuri, idei preconcepute… ,,Era de așteptat’’, comentează cineva, care poate habar nu are care este realitatea ta, ce simți, cum trăiești și ce te face fericită. De fapt, nici măcar nu te cunosc. Și după 30 de ani alături de cineva, poți afla ceva nou. ,It’s not what you know that matters, it’s what you don’t know’, spune englezul. Tocmai această necunoștință de cauză conduce la conflicte și neînțelegeri, pentru că nimeni, absolut nimeni nu poate trăi exact ca tine. Suntem unici în Univers. Un mélange de simțiri și experiențe… Suntem rezultatul genelor și al ambiției personale, a ceea ce putea să fie și a ceea ce a fost cu adevărat. Doers, not talkers. Cunosc oameni care pupă crucile din Biserică și mâna preotului de zeci de ori, dar comit infracțiuni și atrocități cu zâmbetul pe buze. Singurul, singurul judecător este Dumnezeu, numai lui îi datorăm vreo explicație. Trăim cu alegerile pe care le facem, dar Dumnezeu nu ne-a spus nici să fim nici proști și nici umili.
Să umblăm prin credință, nu prin vedere.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
