HERE WE GO AGAIN…
Scriu pe măsuța din avion; un avion aparținând companiei Malta Air, încorporat de Ryanair în flota lor. Părăsim Bucureștiul după ceva timp petrecut, așteptând să se afișeze noul orar de plecare, pentru că era clar că va întârzia. Cu atâtea zboruri to and fro, către și din București, o să devin un adevărat globetrotter. Între timp, băieții englezi de vreo 15-17 ani, veniți cu profesori și antrenori în București (pentru că unii fac comentarii despre meciurile de fotbal la Timișoara) stau întinși pe podeaua rece a aeroportului. No care în the world. Cred că nu numai ei sunt derutați de întârziere, ci și personalul de la check in. Râd relaxați. Se formează cozile de priority boarding și non-priority (când sunt respectate). ,,It’s time, boys!“ îi atenționez, cu siguranță mea de profesoară și interpret. Încep să se ridice cu rucsace cu tot, amuzați de fraza scurtă, dar eficientă, în engleză, de parcă erau înrolați în armată și plecau pe front. Tot se sărbătorește Armistice day pe 11/11 la ora 11. A avut efectul scontat. Îmi mulțumesc. Another good deed.
Mă pregătesc de tribulațiile urcării în autobuz și apoi în avion. Nu știu cum naiba se face, dar, deși las o grămadă de lucruri la prietenele mele din Târgoviște, geanta și bagajul meu de mână sunt mereu pline cu vârf. Aproape se revarsă. Un șal mai gros, niște violete de Parma (cărora a trebuit să le scutur pământul) de la o prietenă profesoară, un pahar foarte festiv de la o alta, cărți, colagen farmaceutic, omleta și croissant-ul de la micul dejun, parfumurile și cremele care trebuiesc ținute la îndemână, pentru a fi scoase și arătate vameșului (numai în Otopeni)… Când ești în sfârșit în avion, te mai relaxezi puțin. Fata mea îmi răspunde foarte blasée și îmi recomandă să trimit un text când în sfârșit am plecat din Otopeni (fair enough, însă voisem zecile de lire prăpădite pe parcare). Poate că are dreptate, nu putem păcăli inevitabilul. Slavă Domnului pentru exercițiul cu Spania, timp de 20 de ani… In and out of the country în vacanțele școlare. Culmea este că uitasem că trebuie făcută vama pașaportului, înainte de a mă îmbarca în avion. M-am boierit!
Când erau copiii mici, parcurgeam mile întregi în aeroportul din Málaga, unde erau peste 300 de check in-uri. Deși îl extinseseră pentru a concura cu cele mai mari aeroporturi din Europa, nu făceam decât să mergem în cercuri, pentru că mai bine de 200 din noile ghișeuri ori nu funcționau, ori nu erau folosite. Nu le ajunseseră nici banii de aer condiționat pe coridorul închis spre avion. Așa că verile toride erau o problemă pentru pasagerii încărcați devreme în acele tunele. Mirosea a mare când ajungeam în Malaga, a sare și a comerț, a gazpacho și a pește proaspăt pescuit, dar și a brand-uri și ciocolate. De Sărbători, mesele enorme din aeroportul andalu’ erau decorate cu scene din obiceiul belén-ului de Navidad (al Nașterii lui Iisus), cu mici cascade, negustori, căluți și fierari veniți să îi potcovească. Fecioara Maria le arăta Magilor, îndrumați de Stea la locul unde se afla, bebelușul Iisus, trimisul Domnului venit să schimbe lumea prin propriul sacrificiu.
Nu cu prea mulți ani în urmă, erau afișe cu nume de teroriști ai organizației ETA. Foarte nepotrivit, tot ETA se numește și viza de doi ani (European travel access) pe care unii trebuie să o cumpere la intrarea în unele țări europene. „Here we go again” , declară Karen Carpenter în cântecul-compoziție a fratelui său. O luăm de la capăt pentru că avem prieteni și familii în alte țări și vrem să ne vedem cu ei, pentru că am rezervat o vacanță în străinătate sau facem un schimb educațional sau lingvistic. Și uite așa ne destupăm la minte, cunoaștem oameni și obiceiuri. Ținem legătura cu ai noștri și schimbăm impresii despre lumile în care trăim și ne minunăm cum, din multe puncte de vedere, nu prea s-a schimbat nimic. Vama pașaportului la plecarea din aeroportul din Malaga se află exact în același punct ca acum mai bine de 20 de ani, deși trebuie să treci (ca să cheltuiești) prin atâtea holuri cu produse duty free care sunt mai scumpe acolo decât pe internet, iar ghișeele unde se face vama pașaportului la intrarea în București, vorba soțului, sunt exact acolo unde erau acum mai bine de 30 de ani, când, tânără femeie măritată cu un englez, îmi lăsăm tot rostul și pe mama în România.
Odată consumată nostalgia acelei tinereți și a acelor idealuri, ești tu, cea sau cel care recunoaște ceea ce este déjà-vu și deschide ochii și mai mari, pentru a percepe vreo schimbare în țările în care a trăit sau trăiește. La început, analiza este un pic cinică, pentru că am devenit mai pragmatici și nu ne mulțumim așa, cu orice, dar apoi suntem inundați de o înțelegere venită din experiența multor ani de frustrări și lipsuri şi mai ales de experiențe. Facem pasul mai mare, călcăm sprinten. Am ajuns acasă. O ,,acasă” unde învățăm să fim împăcați cu noua ordine a firii, a vieții și a obiceiurilor care guvernează lumea în care trăim. ,,Nu de moarte ar trebui să se teamă cineva, ci de teama de a începe să trăiască’’, scria Marcus Aurelius. ,,Fericirea vieții tale depinde de calitatea gândurilor tale.”
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
