Otrava
Otrava are mai multe conotații. Una dintre ele nu este abstractă deloc, de-a lungul secolelor, otrava a fost folosită în cursa pentru putere în Imperiul Roman (unii împărați chiar înghițeau otravă în cantități mici, pentru a-și crește imunitatea, în caz că erau otrăviți) sau printre concubine, amante și împărătese. Regina Egiptului, Cleopatra, prefera să se lase mușcată de o viperă (conform unei teorii) sau bea un amestec de cucută, opiu și plante toxice (conform alteia), urmându-l pe iubitul ei Marc Antoniu, care se sinucisese după ce pierduse bătălia de la Actium. Agatha Christie înseși lucrase, din 1917, ca farmacistă și știa ce lotions and potions, în anumite procente, pot să sfârșească viața eroilor romanelor sale, creând astfel misterele savurate de noi. Celebrul său personaj, Hercule Poirot, moare din cauza unui atac de inimă, pentru că nu își ia intenționat medicamentul salvator, nesuportând vina de a-l fi otrăvit pe Stephen Norton, un serial killer, cu un sedativ puternic, înscenându-i o sinucidere prin împușcare (în romanul ,,Cortina”).
Otrava cealaltă este definiția unei persoane care îți face viața un calvar: o otravă. ,,Otravă” este și numele de blogger al unui jurnalist român, soțul Dianei Enciu. Acesta îl citează pe tatăl său, care spunea că ,,cel mai frumos lucru este să îmbătrânești frumos”. Cu siguranță, se referea nu numai la pachetele de înfrumusețare din spitalele de fițe, românești sau străine, ci și la modul în care oamenii aleg să fie buni sau răi. Pentru că această decizie în sine este o alegere. Deși unii dintre critici ar vrea să fie un pic mai dezinhibați și mai rebeli, aleg să îi judece pe cei care deja sunt. Cred că, astfel, îi pot controla. Îi judecă pe alții pentru că sunt cheltuitori, total nerezervați, nepăsători, orizontali sau prea ambițioși. Jung definește această frustrare a lor ca o ,,umbră” neacceptată, o falsă identificare, un soi de narcisism, pentru că ei știu cel mai bine. ,,Cineva devine critic, când nu poate deveni artist; altcineva devine informator, când nu poate deveni soldat”, scrie autoarea articolului online ,,Ce denotă nevoia de a-i critica pe cei din jur”. Eu merg mai departe și citez vorba englezească: ,,be a doer, not a talker”.
By all means, criticile sunt constructive, dar când se emit judecăți din alte motive decât cele bazate pe fapte, jocul acesta dragoste-invidie- ură devine periculos și dezbracă de armură pe cel care a dat bătălia. Bătălia o dai cu tine însuți, când vrei mai mult, când ai văzut idei și le implementezi, când auto-estima ta vine din realizările tale prin forțe proprii. Bătăliile acestea le dăm uneori cu cei dragi: ,,Unde ai pierdut cele 4% din 100?”, l-am întrebat pe fiul meu, după examenele de matematică de GCSE (avea 16 ani). Contrariat, influențat de noi să dea și examenele de spaniolă, pentru care l-am pregătit eu însămi, îmi declara că ,,o să îți iau eu notele-alea!”… Mai târziu, după terminarea cu brio a facultății de Business și Finanțe, Paul realiza că notele bune erau pentru viitorul lui. Hotărât că notele pentru unii ca el (self- made și englez) nu sunt totul, soțul meu mă sfătuia să fiu mai ,,modestă și umilă”, când nu eram mulțumită cu note de 82-85% la probele universitare scrise. Eu însă făceam contestație și luam 95% . A fi româncă nu înseamnă a te mulțumi cu orice. Paul a învățat asta. Se mândrește cu mine.
Ce facem însă cu bârfitorii? Cu cei care, chiar și la ușa bisericii, te privesc din cap și până în picioare cu o privire critică? Cele care îți sună prietene, pentru a obține mai multe informații personale, încercând să găsească un călcâi al lui Ahile, cele care se întreabă vicios de ce tu și nu ea?
Alți critici inveterați sunt politicieni înnăscuți sau oameni de afaceri care cred că știu exact cum se mută indicele Dow Jones sau paritatea rublă-dolar și ce se va întâmpla cu economia Marii Britanii în următorii zece ani, acum că guvernul fostului imperiu a limitat exodul de populație cu legi mai stricte. Pot face comentarii pe rețelele de social-media, fără să le fie frică de consecințe. Cele mai multe înjurături și vulgarități se scriu acolo, în spațiul internaut, unde nimeni nu trage pe nimeni la răspundere, pentru că Facebook nu controlează public spats, disputele care pornesc de la nimic. ,,Se pare că bârfa te poate ajuta să îți faci prieteni cu care să porți vorbi despre lucruri comune: hainele cuiva, viața personală, moralitatea, atitudinea, hotărârile pe care le ia, de parcă tu ai fi Dumnezeul care poate da încuviințarea cuiva să respire, să iubească, să se îmbrace, să trăiască”, punctează Irina Binder. Încerci să oprești acest carusel al bârfelor și îți pierzi prieteniile. Te întrebi dacă au fost vreodată reale și pe ce motive au fost întemeiate. Divorț, durere, boală, eșec financiar sau, dimpotrivă, succes, toate acestea și multe altele intră în colimatorul acestor hiene care nu au altceva mai bun de făcut. Bârfa cu scopul denigrării este o otravă, un cancer. Fericirea altuia dă naștere la invidie. Succesul alteia este motiv de conversații răutăcioase. Triști, singuratici, veșnic nemulțumiți, bârfitorii trăiesc în orizontul lor limitat, unde scorneala și ipocrizia sunt de rigueur.
Bârfa este o armă socială. Turnătorii îți vor spune că i-au auzit pe alții vorbind despre tine. Josnici, nu au nici măcar curajul de a spune adevărul. Adevăruri ticluite în minciuni, distorsionări, bluff-uri… O prietenă de-a mea cu simț justițiar a testat acest telefon fără fir. La o jumătate de oră după ce a făcut un enunț care nu dădea bine cu managementul, afirmația ei devenise motiv de bârfă, iar ea persona non grata.
Este vreo bârfă ceva de bine? Ceva de folos? Ocazional, un feedback negativ ne ajută să ne perfecționăm, să ne analizăm reușita. O critică pozitivă poate fi constructivă. Tata, de exemplu, era criticul meu cel mai acerb, pentru că voia să am succes, să îmi înțeleg bine limba maternă și nuanțele ei. Gramatica limbii române m-a ajutat să jonglez cu alte limbi latine și să îmi facă plăcere să le predau. Dedesubturile limbii pot fi arme lingvistice și motive de umor. Poți comenta fără a fi răutăcios sau a intra în intimitatea cuiva. Când sunt pregătiți sufletește și la vremuri de restriște, dacă au încredere în tine, prietenii îți vor povesti mai multe despre ei. Nu poți forța intrarea în intimitatea cuiva, așa cum, dacă ești om, nu ai dreptul să calci cu bocancii pe sufletul cuiva, tocmai pentru că a crezut în tine.
În unele zone din Ardeal, bârfitul începe la colțul străzii sau pe banca din fața porții. Locul de bârfă trebuie să fie la vedere. Cine lipsește de la bârfă, pierde tot. Cu nom de plume Hodina AI, autorul articolului online ,,Cum transformăm noi ardelenii bârfa în terapie de grup” ne spune că o bârfuliță mică nu e o răutate, ci arta de a socializa, îți face sufletul mai ușor și ziua mai bună. Începe cu o afirmație inocentă, iar terapeutul/a de bârfă este liderul satului. Tanti Ilona (în acest exemplu) doar constată. Se oferă soluții, citează Hodina: „No, săraca Ana, o divorțat… da’ bine că-i tânără, mai găsește ea pe cineva.” Sau: „Lui Gheorghe i s-o stricat mașina? Păi să vină la badea Vasile, că-i repara tot pe gratis!” Nu te implici însă prea mult în conversație, ca să nu devii subiectul bârfei. Bârfa este o formă de a-ți mai trage sufletul și a-ți compara problemele tale cu ale altora. Altfel devine o otravă care îi omoară lent pe inițiatori.
La Gheboieni, satul în care s-a născut și și-a petrecut copilăria și adolescența mama, banca de pe ulița principală, din fața porții casei bătrânești, era focarul tuturor ,,constatărilor” țațelor din sat. Cum vis a vis avusese străbunica un mic han, lângă strada principală și vâlcea, banca aceea atrăgea vocile satului, ca un veritabil magnet. Un fel de șezătoare ad-hoc… „Radio-șanțul” numea mama acel hot spot, când nu le mai răzbea pe țațe. Dânsa alegea tăcerea, noblețea. ,,E păcat ce iese din gură”. Am căutat acea bancă la sfârșitul lunii august, dar dispăruse, semn că timpul nu mai avusese răbdare cu protagonistele noastre. Cu ele a dispărut un întreg modus vivendi. ,,Omul fără dușmani nu e nimic”, o cita mama pe străbunica noastră, care crescuse șase copii, împreună cu bunica preoteasă, când tatăl mamei fusese omorât la Canal.
Cu aceste gânduri în minte, merg mai departe, păstrându-mi reperele și valorile moștenite și dobândite.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
