EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Puiul de căprioară  

   Când eram copii, tata punea accent pe fitness. Toți patru parcurgeam kilometrii întregi până la Priseaca (unde tata avea o soră și puteam merge la pădure) și tot de acolo ne întorceam tot pe jos, împăcați cu natura care se schimbă odată cu anotimpurile. Într-o bună zi, tata a găsit într-o groapă de sondă la Priseaca, un pui de căprioară. Nu a ezitat și l-a adus acasă, în spatele Primăriei, unde aveam curte. Mugurel (așa l-am numit) nu era lăsat să iasă în stradă (unde Ceaușescu dorea să facă șosea pe patru benzi), ci era supravegheat de noi cu rigurozitate. Îi plăcea să se admire în ușa șifonierului din mobila de Caragiale a mamei (zestre de la bunica, forever intact, fără să își piardă vreun șurub sau luciul). Alteori, în oglinda mare din capul scării care cobora până în cămara în care așeza mama, ordonat, proviziile de iarnă…

   Mugurel era deliciul galeriei, mezinul, House pet la superlativ într-o casă din centrul orașului. Când behăia dulce și își înălța năsucul umed, ne pregăteam de joacă. Abia dacă mai voiam să mergem la școală. Noi doi, eu și Sorin, premianții, dezvoltaserăm un sens civic de iubitori de animale. Sau eram, pur și simplu, copii. Acela a fost momentul meu de Lizucă inocentă, într-o lume onirică, refugiul în vis. Eram cool, ne deosebeam de colegii noștri de școală primară, pentru că noi aveam un pui de cerb.

   Mama, de o blândețe și o răbdare ieșite din comun și cu mult common sense, știa exact cum să crească un animal care se domesticise. Devenise universul nostru. Citeam cu el, ne făceam lecțiile cu el, iar dimineața, primul lucru pe care îl făceam, până să ne schimbăm în uniformele de școală, era să îl căutăm pe Mugurel. Iar el urca repede și fără greș, cu picioarele lui delicate, treptele scării, din cămară până în bucătăria de la etaj. Iedul nostru venea să mănânce micul dejun cu noi, ca apoi, cu greu, să ne luăm la revedere de la el și să ne concentrăm pe sarcini mult mai puțin exciting, precum școala.

    Când a venit ziua în care Mugurel a trebuit să plece la grădina zoologică din Târgoviște, nu ne mai împăca nimeni. Ne-am jelit zile întregi, iar când am fost să-l revedem cu diferite ocazii, în noul lui habitat, adaptat pentru el, Mugurel nu mai părea același, nu mai era deliciul galeriei, se maturizase, pentru că, altfel, ceilalți cerbi, cu acele coarne înspăimântător de tăioase, nu l-ar fi luat în serios.

   La rândul nostru, și eu și Sorin, fratele meu, am înțeles că nu vom fi veșnic copii. Momentele nu sunt repetitive, ci unice: plimbările  lungi, verdele câmpului, căldura soarelui, nostalgia începutului, lecțiile de viață învățate, frumusețea și puritatea copilăriei, tandrețea, delicatețea, toate dimensiuni ale oamenilor care aveam să devenim. Weekendurile în care, după ce ne făceam temele școlare, ne aduceam aminte cu nostalgie de un pui de cerb care ne învățase să prețuim viața… ,,Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru”, scrie Iustina Dinulescu pe blogul ei, ,,Momente în viață”.

   Mugurel, căpriorul orfan, fusese salvat de tata, care coborâse după el în groapa de sondă. Echilibrul fragil al vieții căpriorului fusese corectat de noi, cei care avuseserăm grijă de el. Mugurel trăise, dar nu uitase clipele frumoase petrecute alături de căprioară și de noi. Era un entuziast al privitului în oglindă, al biberonului cu lapte adus de cumnatul mamei, de la Priseaca. Al fulgilor de porumb și al tărâțelor… Cred că tata se recunoscuse oarecum pe sine, în Mugurel. Bunicul murise în mină, iar bunica se chinuise să crească un băiat și două fete. Tata, mezinul, era singurul care făcuse și liceu și facultate. Băiat cu carte… Originară din Tătărani, familia lui făcuse foamea. Un episod povestit de tata era acela în care fusese trimis de bunica să cumpere o lipie, dar el, până să ajungă acasă, o mâncase aproape pe toată, pentru că îi fusese foame. Ca să nu îl bată bunica, a aruncat lipia peste gard celorlalți și a luat-o la fugă. Istoria aceasta o făcuse pe mama să îl ia de bărbat. Deși sărac, tata avea un curaj nebun și – exact opusul mamei – avea origine ,,sănătoasă”, într-un regim ale căror slugi îl omorâseră pe celălalt bunic al meu, tatăl mamei, preot, în lagărul de muncă de la Capul Midia.

   Mama s-a făcut profesoară și pentru că tata era deja student la Filologie și, în felul lui, o făcuse să vrea mai mult. Comuniștii îi dăduseră afară din școli pe copiii bunicului și, când li   s-a permis să revină după epurarea ideologică, ca învățare de minte, nu au putut alege decât între facultatea de educație fizică și cea de agronomie. Dar mamei îi plăcuseră mult istoria și româna, așa că le-a predat și pe acestea și câte și mai câte, copiilor de la școlile speciale.

   A supraviețui când vezi în jurul tău că cei care reușesc sunt cei care s-au dat cu comenduirea, a-ți păstra demnitatea când alții te calcă în picioare pentru că nu mai sunt working class, ci au ajuns în vârful piramidei trofice, nu e ușor. Te zbați între visuri și realitate. Nu te lași pradă. Poate de aceea, noi, copiii, cu genele moștenite și încurajările primite (uneori cu duritate venită din dorința ca odraslele să ajungă mai bine decât el, tata, prima generație încălțată…), am învățat de mici că războiul cel mai greu îl dăm de fapt, cu noi înșine.  Indiferent de cum ne-a fost croită viața, nu ne putem permite să nu reușim. ,,Cine își cunoaște clipa de față până nu devine trecut?”, se întreabă Marin Preda în ,,Viața ca o pradă’’. Nimic nu este atât de simplu cum pare. Odată ce am descoperit că singura alternativă este cea de a merge înainte, trebuie să o facem cu acel curaj care să rămână viu prin cuvântul scris.

Poza îi aparține altui  târgoviștean în suflet și în gând, Ionescu Florin, fotograf talentat. 

Micul cerb este fotografiat în aceeași zonă din Priseaca, unde tata îl găsise pe Mugurel.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…