Despre smerenie
Le-am vizitat din nou pe măicuțele de la Mânăstirea Dealu, cu o prietenă profesoară la ,,Ienăchiță” (ne știm de când eu însămi predam acolo engleza, la clasele de bilingvi), în pelerinajul meu de suflet prin România. Este mânăstirea mea de suflet, pentru că acolo mergeam, adolescentă fiind, pentru a studia pentru olimpiadele naționale de istorie și română. Respiră istorie.
Alt loc magic este Muzeul scriitorilor, unde participam cu tata la sesiunile de comunicări științifice. Am crescut cu manuscrisele multor autori de referință ai literaturii românești. Îi cita tata, îi studiam în liceu, îi citeam. Aceste legături de suflet le-am luat cu mine peste tot. Vocile curajoase stârnesc controverse, sunt blamate sau elogiate. Tata – profesor de limba română la liceele cheie din oraș – avea acea voce, pe timpul unui regim care sufoca individul și îi pedepsea pe cei care încercau să spună adevărul. Expediat de Partid la muzeu, tata scria și apoi își citea lucrările la conferințe. Continua să aibă o voce. Fostul proprietar al acestei case de poveste (transformată mai apoi în Muzeul scriitorilor), Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, afirmase și el: ,,Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă.”
Istoria merge mână în mână cu religia, mai ales că mama era fiică de preot omorât la Canal. Înconjurați de ruinele Curții Domnești, ne întrebam cum a fost posibil ca domnitorul Petru Cercel să construiască în numai doi ani de domnie, la Târgoviște, o adevărată curte voievodală academică în spirit european, reunind pictori, poeți și arhitecți din Franța și Peninsula Italică. După el, martirul nostru, domnitorul Constantin Brâncoveanu, și-a încurajat toți fiii (inclusiv pe cel mic) să nu renunțe la credință, pentru a nu fi decapitați. „Din sângele nostru nimeni nu şi-a pierdut credinţa”, spusese domnitorul în faţa slăbiciunii fiului său cel mic.
La Mânăstirea Dealu, Măicuța stareță își face timp pentru noi, chiar dacă supraveghează cojitul legumelor pentru masa de seară, face socotelile și se ocupă de administrație în același timp. Măicuța Alexandra înțelege că trăim în lumea reală, că volbura vieții, râul existenței care curge inexorabil, se află chiar la ușă, așteaptă doar să ne aruncăm în el, chiar dacă unii nu știu să înoate. Vorbim despre viață, sănătate, fapte și alte provocări. ,,Rugați-vă pentru liniște!”, ne sfătuiește dânsa. ,,Restul vine de la sine.” Îi dau dreptate, la Mânăstirea Dealu poți să te rogi în deplină liniște, doar clopotele se aud și vocile măicuțelor. Vocile aduc cu ele smerenia. Duhul sfânt, prin rugăciune, este zidit în sufletele noastre, al păcătoșilor. Pridvorul împărăției se află în dulceața cântărilor.
Din puținul dânselor, ne pun la masă, chiar dacă mâncaseră mai devreme. Varza călită servită la masă este delicioasă, ne dau și ciorbă de dovlecei și baclava (o minunăție făcută de un turc, Ali, care o face după rețeta tradițională). E liniște și, în toropeala de peste zi, se aude sfârâitul muștelor pe sârmele lămpilor electrice instalate în acest scop. Igiena și lipsa de bâzâit sunt prețuite aici, altfel cum poți să hrănești atâtea suflete? Intrăm și în muzeul Mânăstirii și în capelă, unde mantia Maicii Domnului îi acoperă nu numai pe sfinții din picturile murale, dar și pe noi. Lemnul în care este sculptat iconostasul este de păr sălbatic și strălucește în lumina credinței. Pictura are puncte, amintindu-ne de curajul de a face primul pas, printr-un punct. Un început profund…
Mânăstirea Dealu, locul meu de suflet
Orice adevărată frumusețe este o puternică chemare. Chemarea de a face bine, care ne inspiră și pe noi… Să dai din ce ai și celorlalți și, mai mult, să crezi că aceasta este menirea ta în singura viață care îți este dată. Ajuți pe alții, pentru că ți-a ajutat și ție bunul Dumnezeu.
Dincolo de cuvinte însă, se ascund trăiri și emoții. Fiecare măicuță are o poveste. Chemarea este de la Dumnezeu. Mă uit cât de organizate sunt măicuțele și cum muncesc din zori și până la vecernie. Ruga se materializează în ceea ce dăruiesc sufletește, în curajul pe care ți-l dau să mergi mai departe, să călătorești, să afli alte suflete pereche și să înveți și tu de la alții, să faci cuiva o bucurie, să zidești ceva în sens metaforic. O relație, o comunicare care depășește limitele existenței umane…
În Marea Britanie, de la Henry al VIII-lea încoace, credința a fost reinterpretată în unele biserici, iar dedicația enoriașilor se materializează în citiri din Biblie, cântece la unison și piese religioase interpretate la diferite instrumente. Chiar dacă și acestea ne sunt de folos, nu putem aprofunda credința decât dacă o trăim în mijlocul celor care se roagă fără părtinire și fără întrerupere. Măicuțele își dedică viața lui Dumnezeu. Noi învățăm de la dânsele să ne mai resetăm din când în când, să ridicăm capul și să privim mai des spre Cer și spre Dumnezeu, să mai uităm de dușmani și de suferințe, de experiențe nefaste și de programarea impusă de jobs, schedules și întâlniri la care trebuie să ,,touch bas”. The outside world.
Reflectăm la lumea în care trăim, pentru că numai proștii le știu pe toate și cred că lor li se cuvine.Vorbesc peste tine, chiar dacă vor să îți folosească mintea și ideile și, mai ales, experiența hands on din Est și Vest. Dau semne de putere și de intimidare, ei nu suferă, tocmai pentru că au impresia că sunt atotputernici. În realitate, sunt pulbere în vânt, pentru că numai în pământ ferm, ideile prind rădăcini. ,,Omul devine inteligent din momentul când descoperă că este muritor”, scria Marin Preda.
Smerenia trebuie să zidească, nu să fie semn de umilință, să ajungă în cotloane ale minții de care măcar noi nu știam că există. Pentru asta însă, este nevoie de suferință. Altfel cum poți să îi înțelegi pe cei care s-au chinuit în viața aceasta? Petre Țuțea își iartă călăii care l-au torturat timp de 13 ani, în închisorile comuniste de la Malmaison, Jilava, Aiud și Ocnele Mari. Cele două coordonate ale gândirii sale sunt neamul și credința. Acest fiu de popă, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenție: ,,Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”.
Nu pretind că voi ajunge la acea smerenie, dar le ascult pe măicuțe, care și-au dedicat viața lui Dumnezeu, adun credință și zorior de judecată dreaptă de la dânsele, care nici măcar nu te critică. ,,Așa a vrut Dumnezeu”. Ca un început de ziuă care ne aduce aminte că viața e scurtă și – când ne încheiem socotelile cu ea – nu luăm nimic cu noi, în afară de credința noastră și faptele bune… Smerenia este darul nostru de la Dumnezeu în momente de restriște, învățăm să răbdăm și să nu ne mai grăbim dintr-un loc într-altul. Sunt destinații care mai pot aștepta, locuri pe care le putem vedea și altădată. Nu trebuie să demonstrăm nimic, nimănui. Vom sfârși prin a fi în competiție cu noi înșine.
,,Nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a mărturisi și, dacă-i așa, oare nu faptele bune si mărturisirea nereticentă a credinței sunt cele mai bune dovezi ale credinței? Credința nu are nevoie de niciun soi de dovezi. Are, insã, nevoie să fie doveditä. Credința este, prin urmare, recunoscută a fi o faptã de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinței, o taină”, mărturisește marele Steinhardt în cartea sa, ,,Un veac de fericire”.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
