EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Manole, Manole!

    A se citi cu un accent de reproş…

 

   De pe urma meşterului Manole, simplă coincidenţă de nume şi rang cu omonimul său baladesc, rămase o casă ridicată la marginea oraşului într-o zonă liniştită, încă patriarhală, care îl costase şase ani de privaţiuni, doi băieţi trecuţi bine de treizeci de ani care aveau la rîndul lor copii şi o fotografie de grup, format A4, din vremea cînd meşterul obişnuia să-şi ducă familia, o dată la doi ani, în staţiunile patriei, cu bilet de sindicalist.

   Poza data din vremea cînd copiii erau mici de-o şchioapă şi se vedeau în ea ghemuiţi la picioarele părinţilor pe iarba parcului, avînd ca fundal cîteva tufe de leandri în ghivece uriaşe. Capul familiei stătea drept în fotografie, cu semeţia şi concentrarea omului pătruns de importanţa momentului, avea o faţă smeadă, netedă, în barba căruia nu se ghicea niciun fir de păr, un loden albastru şi o şapcă pe cap, ecosez. De cîte ori privea fotografia, îşi amintea că în ziua aceea chiar se supărase pe fotograful grăbit care nu avusese răbdare să îl aştepte să îşi potrivească bine şapca pe creştetul capului, motiv pentru care i se părea că ieşise în poză cu ea trasă puţin pe ochi.

   Cu tot reproşul ce i-l făcuse fotografului, înrămaseră poza cu o baghetă subţire, o încadrară într-un paspartu bej şi ea atîrna de ani buni pe peretele din sufrageria casei, ca o amprentă de neşters în memoria meşterului dispărut subit, prea devreme, la şaizeci de ani.

   Nepoţii nu-l cunoscură decît din fotografie căci nu-l prinseră în viaţă pe Manole. Ştiau din spusele părinţilor că toată viaţa lucrase la uzina de autoturisme unde avea de executat o singură operaţie: aducea aripile faţă ale maşinilor de la matriţă la banda de montaj. La început manual, apoi ajutat de un scripete ce culisa pe o tijă magnetică acţionată şi ea de o cutie cu multe butoane ce părea în mîinile lui Manole o jucărie prea mica, firavă.

   Treizeci şi cinci de ani făcuse operaţia asta fără să se plîngă vreodată că îl încearcă sentimentul monotoniei ori că s-ar simţi cumva în pielea stînjenitoare a unui robot. Cît trăise, avusese aerul omului împăcat cu el şi cu lumea, de unde şi impresia fermă de echilibru, de linişte sufletească şi cumpătare ce se citea pe chipul său încă din vremea fotografiei din perete. Onest, fără să i se pară o virtute, prietenos, fără efuziuni şi excese dar şi fără meschinării, Manole ştiuse în timpul vieţii măsura tuturor lucrurilor încît şi dacă pămîntul s-ar fi oprit în loc într-o zi, ar fi luat întîmplarea ca pe ceva firesc, ca efect al unui capriciu al sorţii de neîmpotrivit şi nimic mai mult. Viaţa lui fusese un lung şir de evenimente previzibile care îi dădeau siguranţă şi îl puseseră la adăpost de dezamăgiri şi surprize, afară de moartea care îl găsise, e drept, cu totul nepregătit.

   Cu atît mai de neînţeles păreau acum evenimentele ce se petreceau în casa moştenită de unul din băieţi. Dintr-o dată, meşterul lăsa impresia că era pornit să dea mai multe bătăi de cap urmaşilor decît în vremea cînd trăia şi cînd, aşa cum îşi aminteau cu toţii, fusese, cum se spune, un om de treabă. Se petreceau lucruri ciudate cu Manole din fotografie. Mai întîi observă nepotul. Ieşi într-o după-amiază, în fugă, din sufragerie, cu bărbia tremurînd de emoţie:

   – Voi aţi văzut ce se întîmplă cu bunicul? I-a apărut acolo, în poză, o cută pe obraz!

   Cum ai săi veniseră de la lucru, vestea îi prinse în bucătărie cu lingurile rămase în aer ca la aflarea unei enormităţi fără seamăn. Nu era cu putinţă! Erau oameni în toată firea, nu puteau crede una ca asta. Intrară în sufragerie cu un soi de teamă mirată sperînd pînă în ultima clipă că băiatul se înşelase cumva. Ajunseră în faţa fotografiei, o priviră atent, după care făcură imediat un pas înapoi. Într-adevăr, Manole avea pe obrazul drept, de la rădăcina nasului pînă înspre pomet, o cută ca o crestătură adîncă, cicatrizată deja, inexistentă pînă atunci pe faţa lui smeadă. Mai mult, parcă şi buzele se strînseră într-un uşor rictus, abia perceptibil, ceva ce semăna a nemulţumire dar şi a avertisment totodată, oricum de neînţeles. 

   Stăteau neputincioşi, cînd cu braţele încrucişate, cînd frecîndu-şi palmele fără rost, numai ca să facă ceva cu tensiunea ce pusese stăpînire pe ei. Aveau capul plin de întrebări cărora, oricât ar fi încercat, nu le găseau un răspuns cît de cît mulţumitor, dacă nu logic. Şi încă nu puteau şti la ce se mai puteau aştepta.

   Stabiliră un plan după care urmau să ţină sub observaţie fotografia şi personajul său misterios, neverosimil. Intrau pe rînd, cu schimbul, pentru mai multă veridicitate a observaţiei, se furişau în sufragerie ziua şi noaptea în vîrful picioarelor pînă sub rama fotografiei, de unde priveau dezolaţi cum pielea feţei lui Manole se zbîrcea tot mai mult de la o zi la alta, ca şi cum suprafaţa hîrtiei fotografice ar fi fost atinsă de dogoarea mistuitoare a unei flăcări.

   În zilele şi nopţile următoare apărură noi cute şi riduri iar într-o dimineaţă şapca care îl deranjase cîndva stătea acum drept pe creştetul capului, întocmai cum ar fi dorit atunci, în ziua declicului. Animată de o forţă supranaturală, se ridicase de pe ochiul stîng şi sub el se vedeau bine pungi vinete încreţite de riduri. Şi ochii, nu, nu li se părea deloc, descătuşaţi de umbra şepcii, ochii omului împăcat cu sine şi viaţa care fusese Manole, limpezi şi senini pînă nu de mult în fotografie, erau acum tulburi, ceţoşi, emanînd o inexplicabilă încrîncenare şi răutate. Arăta cu mult mai rău, mai bătrîn chiar şi decît în ziua cînd se sfîrşise răpus de o boală fulgerătoare. Era de nerecunoscut.

   Pentru că schimbarea nu dădea semne că s-ar opri vreodată şi nici nu puteau prevedea pînă unde ar fi mers, devenind de nesuportat, se gîndiră să apeleze la un fotograf renumit. Aveau să-l consulte în privinţa pozei cu bucluc, însă cu multă discreţie şi precauţie, nu cumva să îi creadă nebuni. L-ar fi rugat să aplice pe faţa schimonosită a meşterului un retuş cum s-ar fi priceput el mai bine, după care aveau să pîndească urmarea. Fotograful se lăsă greu convins şi numai după ce căpătă o mulţime de detalii şi siguranţa că nu i se joacă o farsă.

   În ziua cînd taică-său tocmai intră cu el pe poartă, băiatul le ieşi înainte, marcat, răvăşit de întîmplarea căreia îi fusese martor:

   – Stai! Stai puţin că trebuie să-ţi spun ceva, zise copilul gata să izbucnească în plîns. Să ştii că bunicul nu mai e în poza aia. A dispărut! A fugit! Ai să vezi!

   – Nu se poate! strigă bărbatul şi se repeziră pe scări toţi trei. Intrară în sufragerie gîfîind, se apropiară de fotografie cu neîncredere şi era chiar aşa: pe locul lui Manole era acum un spaţiu gol, alb şi doar conturul trupului său mai amintea de el.

   Plecase, se smulsese din poza de grup, în vreme ce toţi ceilalţi din instantaneul acela rămăseseră pe loc, nemişcaţi, neatinşi de aripa timpului, fără să-l fi putut opri.

   – Ei? întrebă puştiul căruia îi crescuseră două triunghiuri isoscel în sprîncene.

   – Ptiu, drace! Aşa e! Ai avut dreptate! zise taică-său şi se prăbuşi în fotoliu în timp ce fotograful, lipit de perete, se făcuse una cu el, nu se mai distingea din modelul tapetului, se voalase ca un clişeu supraexpus la lumină.

 

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…