EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Întoarcerea (2)

   De data asta, pentru că nu vroiam să-i arăt că mă mir şi nici că fac caz de tot ce-mi spusese şi pentru că nu-mi dădeam seama prea bine dacă devenisem sau nu captivul unei regii atât de bine ticluite, m-am mulţumit să răbufnesc doar:

   – Bine, bine, dar în trenul ăsta se pare că toată lumea doarme sau ce Dumnezeu se întâmplă cu liniştea asta de nimeni nu mişcă?

   Atunci se produse o schimbare neaşteptată cu el. Mai întâi roşi şi cele câteva aluniţe de pe faţa lui deveniră mici vânătăi. În acelaşi timp, probabil o tensiune lăuntrică îi gâdila nările căci îşi frecă nasul de câteva ori, ca atunci când ai vrea să strănuţi şi nu poţi. Fie că-i devenisem simpatic, fie că doar încerca să-şi descarce sufletul împovărat de o taină ascunsă căreia, în sfârşit, îi găsise o supapă, cert este că mă apucă şi mă strânse cu putere de mână, deşi nu arătam ca unul ce ar fi vrut să fugă, după care îmi zise pe un ton ce vroia să mă facă complicele lui:

   – Domnul meu, ceva îmi spune că sunteţi dintre acei oameni bănuitori obişnuiţi să taie firul în patru cărora nu poţi să le ascunzi nimic. Văd că aţi cam înţeles cum stă treaba cu trenul ăsta şi că nu e unul obişnuit. Da, aşa e! E foarte adevărat. Să nu credeţi cumva că am vrut să vă ascund lucrul acesta. Nu, nicidecum!

   Începuse să turuie parcă de teamă ca nu cumva vreun accident sau orice altceva să-l surprindă şi să-i oprească destăinuirea.

   – Cât despre linişte, continuă cu zăduf, nici ea nu e întâmplătoare, vă zic. N-are cine să facă gălăgie că în tot trenul, nu ştiu dacă sunt vreo zece civili. În rest, numai rezervişti! Rezervişti în consemn. Da, da! Stau camuflaţi şi au ordin să nu părăsească cuşetele şi să facă pe morţii, atât! încheie şeful de tren după ce ultimele fraze le rostise în şoaptă.

   Nu-mi venea să cred . Mă luă cu călduri şi cu friguri în aceeaşi secundă.

   – Pentru ce? Întrebai.  Pentru ce?

   – Ei, o să vezi dumneata!

   Se hotărî să încheie. Lăsa să înţeleg că şi aşa îmi spusese destul, poate chiar mai mult decât i-ar fi permis statutul său de slujbaş la calea ferată şi obligaţiile de serviciu şi că mai departe n-aveam decât să-mi văd de călătorie, să mă descurc singur căci el nu mai avea nici o putere să mă călăuzească şi să mă ajute, nici de-ar fi vrut. Se desprinse de mâna mea, se răsuci pe călcâie încât am crezut că avea să se înşurubeze în podea şi se făcu nevăzut târând după el dâra mişcătoare de lumină a felinarului.

                                                               -2-

   Dacă v-aţi aflat vreodată în situaţia ca împrejurările vieţii să nu vă fi lăsat loc de întors, nici putinţa de a le influenţa sau schimba prin puterea forţelor proprii, veţi înţelege cam ce era în sufletul meu odată ce şeful de tren, după ce îmi confirmă bănuielile, dispăru ca şi cum n-ar fi fost. Rămăsesem singur, singur de tot în decorul din care nu mai vedeam decât accentele sale groteşti, scenografice. Doar propria mea imagine reflectată în fereastră şi trenul ce îşi dezvăluia cu fiecare kilometru parcurs dimensiunea ireală, fantastică, erau unicele certitudini palpabile.

   Stăteam pe culoar, nu-mi ardea deloc să intru în cuşetă. Mă amăgeam astfel că îmi va părea mai încăpătoare, mai respirabilă capsula timpului în care, fără voie, constatam că picasem. Dar, la drept vorbind, nimeni nu m-ar fi împiedicat să cobor la prima staţie din traseu, să mă salvez cumva, cu toate că nu ştiam prea bine din ce anume, cu mult înainte de a apuca să văd cum combustia întâmplării urma să ardă până la ultima picătură de neprevăzut. Plecasem şi eram bun plecat. Între curiozitate şi teamă, o mână nevăzută, provocatoare, aruncase zarurile de partea celei dintâi, fără să împingă lucrurile înainte cum se întâmplă de obicei, ci, dimpotrivă, să le tragă, să le absoarbă într-un loc tot mai îndepărtat înapoi.

   Afară începuse să plouă şi stropii făceau din geamul ferestrei fundul unui pahar uriaş, înspumat de bulboane mărite cu lupa, în vreme ce pe tabla vagonului degetele aceleiaşi ploi băteau darabana într-un ritm monoton.

   Se făcuse târziu. M-am retras în cuşetă, fie ce-o fi, mi-am zis, învins nu atât de oboseala fizică cât de tensiunea neaşteptată a zilei. Oare să mai spun că am regăsit aceeaşi nemişcare rigidă a ocupanţilor paturilor, ca şi cum cineva i-ar fi prins pe nişte perne de vată într-un vast insectar? O clipă mi-a trecut prin cap că aş putea să-i ating – ce enormitate! – pe tovarăşul Dej şi pe tovarăşa Ana, aşa cum îi numise cu un respect pios şeful de tren, dar îmi era de ajuns, nu vroiam să închei ziua cu o nouă surpriză.

   M-am trântit pe pat, am mai apucat să simt în tot spatele vibraţiile plăcute transmise prin saltea de angrenajul de fiare al trenului, apoi am căzut într-o apă călduţă, adâncă şi de-acolo în vis.

   Era luna martie ‘65, dăduse dezgheţul şi un soare cu dinţi făcea mugurii pomilor să plesnească timid. Odată cu el, vântul devenit după multe luni prietenos, mângâia trupul schilodit al naturii, feţele oamenilor, faţadele coşcovite ale caselor din care alunga igrasia.

   În dimineaţa unei asemenea zile, comunicatele transmise în eter cu glasuri îndurerate şi grave, venite ca din fundul pământului, vesteau că cel mai bun fiu, cel mai de seamă reprezentant al clasei muncitoare, nimeni altul decât prezumtivul meu vecin de cuşetă, tovarăşul Dej, tocmai murise. Încă cu ceva vreme în urmă, umbla zvonul că tovul ar fi suferind de o boală misterioasă, căpătată, se zicea, ca răzbunare a vecinului de la răsărit. Împrejurările însă rămâneau tulburi, ferecate în tainele secretului de partid. Dar şi aşa să fi fost, evenimentul nu făcea decât să împlinească un destin al cărui sfârşit, cum se întâmplă adesea în istorie, capătă deodată înfăţişarea crâncenei ironii a sorţii.

   Păi, nu îi adusese chiar el în ţară pe ruşi şi le cântase în strună   Nu făcuse din noi un satelit bezmetic, învârtit de jur împrejurul unei steme de împrumut pe frontispiciul căreia se lăfăia utopia?

  Apoi, nu tot el umpluse puşcăriile, ocnele şi canalele patriei făcând duşmani ai poporului din toţi acei ce nu vroiau să priceapă nici în ruptul capului,că ne-am născut şi că suntem egali ?

  – Egali?  Egali în ce, taică, în sărăcie? Ei, asta da, dar mersi de aşa egalitate! îl auzeam adesea pe bunicul meu dinspre mamă, bodogănind prin curtea casei.

   De ce oare, acum, în vis, lucrurile se desluşesc parcă mai clar ca niciodată?  O vedeam pe maică-mea, trezită cu noapte în cap, stând la coadă în uşa magazinului sătesc să prindă bruma de haine cuvenite, pe puncte, doi metri de stambă, două baticuri imitaţie de Kaşmir, un costum bărbătesc prăpădit pe care de fiecare dată trebuia să-l modifici. Sau pe mine, un dop de copil, cu cartela de pâine ţinută strâns în căuşul palmei transpirate, după ce, tot ea, o decupase încet, ca pe o broderie scumpă sau un fetiş preţios şi vocea, mai ales vocea însoţindu-mă până în mijlocul drumului: „Ai grijă, nu cumva să o pierzi că rămânem nemâncaţi!” îmi răsuna prin aburii somnului atât de clar în urechi.

   Şi totuşi, în zilele acelea primăvăratice din martie, se putea observa ce memorie scurtă avea ea, clasa muncitoare. E drept, se mulţumiseră întotdeauna cu puţin, dar umilinţa, umilinţa nu era mai rea, mai dureroasă decât oricare lipsuri? Bărbaţi şi femei în floarea vârstei fiind, avuseseră pe cineva drag ori un cunoscut oarecare răpus sau numai ameninţat în anii din urmă de securea absurdă a luptei de clasă. Numai că faptul îşi pierdea înţelesul, amintirea se decolora cu trecerea vremii. Sub pavăza unei metehne omeneşti erau gata acum să facă un pact cu uitarea.

   În balanţa judecăţii lor cântărea pesemne foarte mult faptul că tovul, dintr-un puseu naţionalist, ori ca o revanşă târzie, cu puţin timp în urmă, tocmai le dăduse ruşilor peste mână acolo unde îi durea cel mai tare: închisese, chiar în prezenţa mai marelui de la Kremlin, robinetul conductei cu petrol prin care, mulţi ani se scurseseră datoriile ţării, în fapt, un jaf oficializat. Încât la aflarea teribilei veşti se purtau de parcă le murise o rudă apropiată. Cu ochii umflaţi, storşi de lacrimi arătau de parcă mergeau sau se întorceau de la un priveghi. Se strângeau grupuri, grupuri, îngrijoraţi, abătuţi, ca în faţa sfârşitului lumii, neştiind încotro s-o apuce şi nici ce se va alege de vieţile lor după o asemenea tragedie.

   Cinci zile mai târziu, adunaţi pe unde apucaseră, în faţa televizorului, mic cât o uşă de coteţ, stăteau hipnotizaţi de steagurile coborâte în bernă, de solemnitatea fanfarei, de cortegiul prelins prin mulţimea parcă bătută de soartă, mişcaţi din nou până la lacrimi de feţele împietrite ale foştilor săi tovarăşi de luptă, ca nişte ulii de pradă stând de o parte si de alta a catafalcului, calculând, cu ochi mici şi reci, şansele la succesiunea marelui bărbat.

   În zilele acelea de doliu, nu toţi erau gata să plângă de mila lui Dej. Ne mutasem la oraş, stăteam cu chirie într-o casă naţionalizată, impunătoare, cu multe încăperi, adăpostind de-a valma funcţionari, casieri, agenţi fiscali, impiegaţi sau profesori, înghesuiţi cu familii cu tot în câte o cameră. Foştii proprietari, vechi ţărănişti şi oameni obişnuiţi cu răcoarea beciurilor comuniste, cum aflasem deja, deveniseră ei înşişi chiriaşi în propria casă. Ne despărţea de camera lor doar un glasvand uşor, cu geamuri mici, translucide, cu marginile teşite făcând ape-ape, şlefuite, se vedea, de cineva priceput să lucreze cristalul.

   Aşa se face că în noaptea în care Securitatea a venit să-l ridice pe fostul proprietar, se auzeau cât se poate de clar vocile răstite de dincolo, ameninţările, înjurăturile, totul, ca şi cum între noi se ştersese orice obstacol. Au urmat câteva bătăi disperate în uşa noastră şi nevastă-sa în prag, speriată, tremurând din tot corpul, cerând, dacă se putea, câteva perechi de şosete.

   Am auzit ceva mai târziu motivul arestării. Se vorbea că tocmai în ziua înmormântării, bărbatul spusese într-un grup de cunoscuţi că nu era deloc întâmplătoare moartea lui Dej în martie, că şi Stalin tot în luna martie murise, şi că el, Dumnezeu, iată, nu doarme, se hotărâse să-i pedepsească şi să-i piardă pe toţi netrebnicii lumii în luna lui marte.

   Adevărat sau nu, prin perdeaua trasă cât să fac din spaţiul acela un minuscul vizor, vedeam pe bărbatul flancat de doi ofiţeri cum se îndreaptă spre maşina ce aştepta cu motorul pornit. Îl împinseră înăuntru şi în clipa în care uşa IMS-ului se trânti cu putere în urma lui, m-am trezit.

                                                            – 3-

   Dimineaţa ridica din pământuri un abur lăptos , destrămat de atingerea soarelui în mici zdrenţe sticloase de rouă, aşternute binefăcător peste arsurile ierbii.Trenul îşi derula înaintarea cu ticăitul unui ceasornic ascuns printre osii, tăind mari felii de spaţiu şi timp prin desişul de arini şi de sălcii în care intrasem.

   Atingeau geamul atât de aproape de mine încât înţelegeam că seceta, cine ştie de câtă vreme, era stăpâna neîndurătoare a locului. Chircise în aşa hal frunzele copacilor că, înfoiaţi de curentul vitezei, zornăiau în fereastră ca şi când în coroanele lor ar fi stat agăţate, în locul perniţelor mustind de vitalitate şi sevă, doar cochilii de melci sidefii. La rândul lor, întinse ochiuri de apă ce băltiseră cândva întrerupând din loc în loc lăstărişul, se stinseră şi ele în cuptoarele verii, lăsând privirii un peisaj dezolant: mici cratere albite de sare pe cuprinsul cărora agonizau moţurile păpurişului de culoarea tăciunilor stinşi.

   Garnitura scârţâia în dese eschive ce o legănau dintr-o parte în alta printre pâlcuri prăfuite de rugi şi foioase ce sfârşeau în buza unor râpe adânci, însemnând tot atâtea cărămidării clandestine. De acolo, ţiganii făceau semne cu mâinile grele de lut, parcă băgate în ghips, dar n-aş fi putut spune dacă semnele erau de salut ori numai ritualuri păgâne de aducerea ploii.

   Apoi, ieşind din strânsoarea pădurii, perspectiva se deschise într-o largă câmpie , rezemată de dealuri – un tablou cunoscut, înrămat în memorie – cu sondele aşezate în trepte, escaladând pantele până ce ultimele, căţărate pe vârfurile golaşe, ai fi zis că ating cerul cu borsalinele turlelor. La poalele lor,acoperişul caselor cu arhitectura ce păstra încă semeţia vremurilor trecute, cupola bisericii sprijinită pe arhitrave mai curând de cetate, rezervoarele pântecoase ca nişte uriaşe hambare de ţiţei, sclipeau toate în bătaia soarelui, delimitând teritoriul unei aşezări răsărite, ieşite din tiparele obişnuitelor locuri de ţară. Puţină lume mai ştia că istoria satului, cât mai ales înfăţişarea sa dintr-o anume epocă, ceva între emancipare şi cosmopolit, îşi aveau izvoarele în neprevăzut, în hazard.

   Tot aşa, puţini ar fi ştiut să spună cum începuse totul în urmă cu vreo cincizeci de ani. Nici prin gând nu le trecuse vreodată că stăteau pe spinarea unei mări neştiute, ascunsă doar de pojghiţa subţire şi sărată a solului şi că milenii fără număr aşteptau s-o expulzeze într-o zi la lumină. Iar când ziua aceea veni, lucrurile se întâmplaseră întocmai: un urlet prelung se auzi ca venit din străfundurile unui gâtlej preistoric,după care puroiul mineral, negru cum e catranul, ţâşnise spărgând în zeci de pâlnii pământul. O luă cu putere la vale prin grădinile oamenilor, umpluse repede şanţurile, se amestecă cu firul de apă în albia Cricovului pentru a se opri tocmai în arăturile câmpului.

   O generaţie întreagă se scăldase în ţiţei, îl mâncase pe pâine aproape, fără să-i găsească vreun rost. Se uitau la el neputincioşi, loviţi de o întâmplare mai presus de închipuirea şi puterile lor. Năuceala nu ţinuse mult timp. Omenirea tocmai meşterea aripi de păsări uriaşe, roţi şi motoare mai sprintene ca niciodată până atunci, descoperea că în noroiul negru, vâscos, urât mirositor, stătea puterea unei energii fără seamăn, mai de preţ decât aurul.

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…