EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Întoarcerea (1)

Nu vă supăraţi, vă rog! De la ce linie pleacă trenul de Viena?

  Cineva îmi indicase în grabă peronul şi acum, ţâşnind ca din puşcă, alergam în direcţia lui, se vede treaba într-un fel caraghios, stânjenit de geanta de voiaj ce-mi aluneca de pe umăr cu fiecare pas săltat. Preocupat cu suitul în tren, mai apucasem să arunc o privire pe tăbliţa ce arăta destinaţia, precum şi de-a lungul vagoanelor, cu obiceiul rămas din copilărie de a le număra, aşa cum se întâmpla ori de câte ori la orizontul câmpiei se profila năluca unei garnituri de tren. La capătul lor pufăia o locomotivă cu aburi, neagră, lustruită, parcă dată cu cremă de ghete, dar pe moment nu m-am întrebat nicio clipă ce căuta ea acolo pe o linie electrificată demult, nici de ce vagoanele erau vopsite în culoarea zmeurei cu frişcă, puţin obişnuită la calea ferată.

Cu o smucitură scurtă, resimţită până în tendoane, trenul se puse în mişcare. Abia acum, în lumina după-amiezii ce pălea uşor, dând amănuntelor contururi precise, prindea să se înfiripe legătura dintre locomotiva de catran, culoarea zmeurie a vagoanelor şi interiorul a cărui înfăţişare arăta cu totul şi cu totul picat ca din senin, din alt veac. Căci nimic nu semăna nici chiar cu cele mai acătării, mai îngrijite vagoane de pe rutele obişnuite ce depăşeau graniţele încercând să păstreze aparenţa confortului măcar în limite minime de decenţă.

Mai întâi îţi atrăgea atenţia lambriul de mahon ce căptuşea pereţii de o parte şi de alta, pe toată lungimea culoarului. Fibrele netede şi textura lor mată dădeau o fermă impresie de soliditate şi eleganţă. Acesta se continua până în tavan cu un tapet de satin în culori pastelate, întrerupte din loc în loc de ferestrele prinse în montura aceluiaşi material, pe marginea cărora, încastrată, sclipea o bordură cromată. Dacă adăugai tabloului atemporal draperiile grele din catifea grena, prinse cu panouri de asemenea din lemn de mahon, podeaua îmbrăcată într-o pâslă cu două tonuri mai stinse decât draperiile şi privind în tavan, lampadarele din fier forjat din care ieşea carcasa stilizată a unei sticle de lampă, sablată, puteai crede că ai păşit pragul unei autentice case boiereşti, din acelea ce fac, încă, mândria generaţiilor născute mult timp după ce proprietarii lor au sfârşit în puşcării sau exil.

Peste toate, plutea un miros de vechi, exotic şi misterios, el însuşi perceput ca un element de decor, întregind zestrea de artefacte dar şi impresia de întoarcere în timp pe meleagurile unui tărâm neumblat. Aceeaşi impresie lăsa şi cuşeta, cu deosebirea că aici se mai afla o oglindă în care, privind, recunoşteai imediat limpezimea cristalului veneţian, o chicinetă ce se rabata din peretele lateral, o măsuţă cu blat din sidef, în sfârşit, paturile din mahon cu tăblii încrustate cu intarsii florale.

În clipa în care am aruncat geanta în primul pat liber, mi-am dat seama că nu sunt singur acolo. În alte două paturi suprapuse, vizavi de al meu, stăteau întinşi cu păturile până deasupra bărbiei, un bărbat şi o femeie. Mai observai, agăţate în cuier, un costum taior cu revere din fetru, o pelerină ecosez, un palton cu o linie simplă terminat cu o şapcă grosolană, în contrast cu fineţea costumului taior. Dormeau sau cel puţin aşa lăsau impresia, numai că nu li se auzea răsuflarea deloc, de unde şi asemănarea cu nişte păpuşi dintr-un muzeu al figurilor de ceară închise printr-o împrejurare independentă de voinţa lor într-un sarcofag preţios din mahon.

Am ieşit pe culoar. Nu trecuse nici o oră de când trenul aluneca pe şine, destul de vioi, mă gândeam, pentru bătrâneţea lui aristocrată. Apusul înghiţea cu lăcomie cocoaşele dealurilor, liziera pădurilor, apoi şoseaua multă vreme însoţindu-ne, paralelă cu noi, până când farurile maşinilor deveniră simple balize luminoase, suspendate în aer.

Pe culoar, nu numai că nu trecea ţipenie de om, dar în afară de zgomotul roţilor şi al saboţilor, scârţâind în răstimpuri, în tot vagonul nu se auzea niciun foşnet măcar, nici glasuri, nici şoapte, nici nimic altceva care să te încredinţeze că lângă tine, dincolo de pereţii subţiri, ar putea fi semenii tăi.

Constatarea mă neliniştea la fel de mult ca însuşi aspectul ireal al vagonului ori ca vecinii mei de cuşetă despre care nu eram deloc sigur că dorm cu adevărat ori îşi dorm de fapt somnul de veci. Aşa încât atunci când la capătul holului apăru, după toate aparenţele, şeful de tren, e de la sine înţeles că pe chipul meu se citea bucuria înecatului agăţat de un fir de pai. Avea, din cap până în picioare, o ţinută impecabilă, imperială aş spune, o uniformă în întregime gris-fer, compusă dintr-un chipiu înalt de sub care ieşeau câteva smocuri de păr blond-înspicate, o tunică cu petliţe roşcate, bătută în fireturi şi bumbi argintii ce se termina cu pantalonii călcaţi ,, la dungă,, cu vipuşcă şi ea argintie. În plus, mustaţa de aceeaşi culoare cu părul ca două aripi desfăcute ale unei păsări de pradă, sublinia simetria perfectă a feţei. Privindu-l, numai amănuntul că ţinea în mână un felinar cu pereţi de celuloid înăuntrul căruia parcă ardea coaja unei portocale, făcea să nu-l iei cumva drept un vechi ofiţer de grenadieri sau de gardă.

– Frumoasă uniformă aveţi! zisei după ce ne-am dat ,,bună seara” şi el îmi perforase deja biletul. E chiar în ton cu toată ambianţa din jur deşi, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, o găsesc cel puţin ciudată şi apăsătoare.

– A, dar de ce?  încercă el să mă aducă pe drumul cel bun. Un pic de atmosferă nu strică niciodată. Ba, eu cred că s-au gândit foarte bine cei de la Regională. Mai ales în vremea asta când zilele seamănă unele cu altele ca două picături de apă iar omul….

Îmi displăcea că devenea filozof încât îl întrerupsei cu o voce pe cât de imperativă pe atât de contrariată ;

– Adică?

– Adică, vreau să spun că ideea a început să prindă şi mulţi călători o apreciază. Unii îşi fac chiar vacanţele în trenul nostru.

– Care idee şefu’? căutai eu sincer să mi-l apropii ca să-l descos. Nu înţeleg!

– Mă mir că n-aţi aflat până acum că a scris şi-n ziare. Păi, Ministerul Transporturilor a dispus cam de vreo doi ani, ca toate trenurile care merg înspre vest să fie, adică să arate, ca acesta, de epocă. Aşa că…

– Habar n-am avut! exclamai şi într-adevăr, aşa şi era încât pe de o parte lipsa informaţiei dar şi inocenţa mea şi nimic altceva iată, mă gândeam, aveau să mă împingă între fălcile neîndurătoarei capcane ce începeam s-o presimt.

– Da, continuai după o pauză, ideea s-ar putea să fie grozavă şi într-un fel s-ar şi explica căci mergând înspre vest, se ştie, acele ceasornicului se învârt în sens invers.

Era rândul lui să mă flateze acum, într-un zâmbet ce-i destindeau cutele frunţii:

– Văd că înţelegeţi foarte uşor, foarte repede !

Nu-l mai auzeam. Mă gândeam la tot ce-i mai rău. Carevasăzică, cineva, acolo la minister, avusese o idee, iniţial năstruşnică, cum o crezuseră probabil cu toţii, cu siguranţă individul primise o grămadă de bani de pe urma ei, după care au şi pus-o în practică şi încă metodic, fără să se gândească la consecinţe, numai pentru că autorului îi ardea de glume ori îi dădea bine la ureche sonoritatea cuvântului ,,retro… retro,,” Dacă nu cumva, la mijloc, nu era vorba decât de o investiţie ca oricare alta şi care, în vederile lor înguste de contabili, urma să aducă foarte multe parale şi-atât. Dar, ştiau nenorociţii, îşi dădeau ei seama ce magie încărcată de traume puseseră la cale şi erau pe cale să declanşeze, ce răni şi ce falii puteau să deschidă prin asta, ce experienţe cumplite dacă într-adevăr aveau să se dovedească reale şi să se confirme mecanismele jocului aiuritor şi perfid?   ,,Nişte imbecili”, îmi venea să strig, dar m-am pomenit că reiau discuţia de unde o lăsasem, fără să-i dau de înţeles cât de departe mă dusese imaginaţia.

– Şi timpul?  Timpul? S-a gândit careva la el?

Părea încurcat sau nedumerit? Ridică din sprâncenele blonde, le lăsă în jos, apoi iar le ridică neştiind cam încotro vroiam să ajung cu întrebarea.

–Nu ştiu! zise el. Acum depinde cum îl percepe fiecare, cred. Dar oricum, chiar dumneavoastră aţi spus-o adineauri, timpul curge şi el înapoi, nu? Şi asta încă de la plecare.

Deci asta era! Credeam de cum îl văzusem că discuţia cu el o să mă lămurească într-un fel şi când colo, ea nu făcea decât să mă afunde mai tare într-un hăţiş de întrebări şi reînnoite nelinişti. Stăteam amândoi în dreptul cuşetei mele, aprinsei o ţigară, i-am oferit şi lui una, o luă cu o sfială recunoscătoare, fumam. Se aprinseră în plafon lampadarele şi pe culoar se alungeau numai umbrele noastre. Ne mişcam de pe un picior pe altul ca doi călători care n-au nimic mai bun de făcut decât să-şi omoare timpul. Dar chiar nerostită, alocuţiunea mi se părea acum cât se poate de nepotrivită, de cinică. Mă pufnea râsul, auzi, să omori timpul, când e fapt dovedit că nu noi, ci el ne omoară şi nici măcar de pierdut nu-l putem pierde ci tot el ne pierde pe noi! Şi care timp? Timpul pe care tocmai îl invocam mai devreme?

Şeful de tren îmi întrerupse şirul gândurilor cu o voce joasă, subit răguşită, desluşindu-mi răspunsul la întrebarea ce nu o pusesem defel dar care îmi stătuse pe limbă încă de când intrasem în cuşetă. Culmea era că o făcea cu firescul cu care relatezi un fapt comun, oarecare.

– Era să uit, zise el, în cuşetă cu dumneavoastră sunt doi bătrânei, tovarăşul Dej şi tovarăşa Ana. Îi ştiu pentru că aproape în fiecare an merg la Internaţionala aia a lor, pe unde o avea loc, nu ştiu. M-au rugat să nu-i trezesc decât la cap de linie. Săracii, suportă greu drumul la vârsta lor, aşa că dacă se poate, nu-i aşa, să nu-i deranjăm.

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…