Erika, dragostea mea clandestină
pe vremea
când scriam „Exilul interior”
la maşina Erika Naumann,
made in Germany, model 35,
cu degete uşoare, de aer
şi radioul la maxim,
în ciuda ochiului şi timpanului,
ei,
pe când dactilografiam eu
„Povestea omului nou” şi
„Polonia- cartea de vise”,
în pauze mă uitam pe fereastră:
afară,
socialismul tocmai
se ridicase pe culmi ameţitoare,
atât de înalte că trebuia
să-l priveşti cu binoclul
şi nici atunci nu zăreai
decât o mogâldeaţă diformă cu moţ.
tot aşa,
peste noapte,
opinia devenise delict;
pantalonii evazaţi
duşmani ai poporului;
carnea de papagal se vindea
pe sub mână
iar din galantare
sclipitoare bormaşini cu legume,
dar eu,
eu şi cu Erika,
ne simţeam cele mai libere,
cele mai fericite
fiinţe ale pământului
în patria de opt metri pătraţi.
ca nişte nebuni
buni de legat de tăbliile patului,
credeam cu ardoare
în miciurinismul politic,
sută la sută convinşi
că plopul o să facă pere
cândva
şi răchita micşunele
odată şi-odată.
în vara lui ‘89,
când am îngropat-o pe Erika,
la rădăcina unui copac,
adânc, să i se piardă urma
adulmecată de copoii cu epoleţi,
parcă am fost dus la groapă
odată cu ea.
îmi lipsea atingerea
tastelor ei delicate.
abia înspre toamnă,
am observat cum copacul
începuse să scuture,
ca dintr-o tiparniţă secretă,
în locul frunzelor arămii,
pagini înnegrite la două rânduri
încrustate cu tot alfabetul latin
şi-n primăvara următoare
în crengile lui au prins să mijească
flori de culoarea indigoului.
şi astăzi
copacul acela vibrează, tremură,
are insomnii, palpitaţii, frisoane…
Erika, dragostea mea,
tot bate şi bate
cu amprentele degetelor mele
uşoare, de aer,
de-atunci.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
