EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Ha! Ha!

PNL și PSD se tatonează. Țara fiind în aer, discută cine să conducă Delta-Planul! PNL are dureri mari de… cîțuitoare! Cu Rareș Bogdan, pe lîngă succesuri fără număr, va avea și multe, multe cravate asortate la tot atîtea batiste! Nu de alta dar presimt că, da, guvernul, va avea nevoie de multe cîrpe cu care să-și șteargă lacrimile, după…

  

CANTEMIR DUPĂ CANTEMIR…  

   Tocmai se pregătește să iasă de sub teasc, „DIVANUL SAU GÎLCEAVA INEPȚILOR CU LUMEA”!

 

PARANOIA DOBÎNDITĂ PAS CU PAS 

   Ca un veritabil burgund în luptă cu Atila,cu mușchii feței contractați de furie, cu sîngele clocotind în obraji și ochii scînteind de porniri belicoase și revanșarde, Iohannis, înscăunat și prim-ministru, vorbește despre Guvernul Dăncilă ca despre un guvern eșuat. 

   Tocmai el spune asta, el care este în politică un naufragiat fără întoarcere!; el care din banii bugetului de stat asigurați de guvernul eșuat, cinci ani de zile, a fost beneficiarul huzurului și al vacanțelor fără număr, al satisfacerii tuturor poftelor și mîrlăniilor, al tuturor extravaganțelor de hămesit, de la naveta săptămînală și reamenajarea vilei Lac 1 cu dotări de lux și teren de tenis, pînă la campania electorală paranoică făcută pe banii Administrației prezidențiale, asigurați de același guvern eșuat; el care a făcut figurație de marionetă la toate reuniunile și întîlnirile bilaterale, la nivel înalt, de-acolo de unde, ca prinos de recunoștință pentru țara și poporul său s-a întors cu epocala achiziție a unei…șepci! 

   Pentru accesele sale, tot mai fățiș paranoice, în plus, îmbrăcînd și haina extremismului, poate că nu e tîrziu ca Legislativul să traducă în fapt o mai veche propunere: aceea a examenului psihiatric obligatoriu pentru candidații la prezidențiale. Vizibil bîntuit de tulburări obsesiv compulsive, Iohannis ar trebui să fie trecut „cap de listă”  la cabinetul cu pricina.

 

REVOLUȚIE…

   După 32 de ani de la…, după vorbele frumoase, înălțătoare, după porția de libertate de care am avut parte, fiecare după mintea și interesele lui, DREPTATEA, încă, rămîne datoare ochilor plînși!

 

NAUFRAGIAȚI ÎN REPUBLICĂ

   Moartea Regelui Mihai I, zilele de doliu în memoria sa și funeraliile regești au fost, pe lîngă motiv de frustrări și tardive regrete și un prilej menit să zguduie conștiințele, acolo unde ele mai pîlpîie,încă, și mai dau semne că supraviețuiesc.

   Vinovați că nu ne-am priceput ori n-am vrut să înțelegem ceva, ceva adînc, benefic și profitabil pentru nație, din exemplul unui destin crîncen încercat, asumat cu demnitate, nici din ținuta morală și nici din mesajele discrete, adeseori subliminale, în fața cărora am rămas muți și surzi, sîntem tributari lamentării pentru felul în care arată, astăzi, țara, societatea, relațiile interinstituționale și interumane, mai precare, mai degradate ca oricînd. Ne complacem, așadar, în păguboasa postură de cavaleri ai neputinței și nenorocului, indiferenți, nepăsători că sictirul republican pentru valorificarea istoriei perene afectează, pînă la distrugere, gena identitară.

   Un scurt recurs la istoria factuală a ultimilor 32 de ani, fără a ne absolvi de răspunderi, lașități și complicități, ar explica de ce, în 1990 și nici în 1992 sau mai apoi, n-a fost posibilă abolirea republicii și de ce, în ansamblu, ultimii 32 de ani de republică nelegitimă au însemnat tot atîția ani de degringoladă bine instrumentată, pînă a ajunge, în zilele noastre, la valoarea și semnificația unui păgubos mimetism și heirupism democratic, mascînd ani de rateuri și eșecuri.

   Realitatea este că n-am avut un caudillo Franco care, presimțindu-și sfîrșitul aproape, în anul 1975, a repus în drepturi monarhia spaniolă. I-am avut, în schimb, pe Iliescu, Brucan, Roman și toată compania de emanați ai unei mișcări revoluționare autentice din care au reușit să facă un tragic simulacru, numai bun de privit, astăzi, cu suspiciuni, îndoieli și mînie. Am avut, deci, vajnici urmași ai dictaturii de stînga, grijulii să nu întineze ”nobilele idealuri ale socialismului”, moștenitori și beneficiari ai tuturor năravurilor stîngiste, ale propagandei, dezinformării și împilării, în fața cărora ignoranța cultivată îndelung ori lenea de a gîndi cu propriul cap le-au fost o pradă ușoară.

   Am avut brațul înarmat și conspirativ al fostei securități, rebotezată SRI, instrumentînd tragice conflicte interetnice și sîngeroase represiuni minerești, rămase necicatrizate.

   Am avut un președinte, Constantinescu, prea domn, prea studios, prea moale pentru gustul și idealul republican, hăituit și subminat de oculta securistă, pînă la dezgust, lehamite și renunțare. 

   În vădit contrast, am avut, apoi, un președinte penal, jefuitor al avuției naționale care a infestat instituțiile și spațiul public cu ticăloșia și mitocănia funciare, cu arbitrariul bunului plac și vendeta politică, fără ca societatea, zisă civilă, să miște măcar un deget acuzator de revoltă ; avem, azi, un președinte absent, preocupat numai să-și conserve statutul și privilegiile, cu orice risc, inclusiv cu prețul urii diseminate și al dezbinării, al faliei din societatea românească, din ce în ce mai adîncă.

   Avem intelectuali, semnatari, cîndva, ai unui „Apel către lichele”, deveniți, ei înșiși, promotori ai lichelismului, ca jalnici cameleoni și instigatori de conjunctură; avem lupi moraliști, gata oricînd să se spele pe mîini, să se derobeze de răspunderile funcției în stat pentru a-și rescrie, convenabil, trecutul; avem denigratori nesancționați ai culturii naționale, deveniți clienți ai onorurilor oficiale, interesate și ai sinecurilor bănoase; avem un uimitor segment de tineri debusolați care, sub stindardul libertății de a se indigna, adesea folosit ca pretext, sînt gata să reînvie lozinci, practici și mentalități dintr-o epocă trecută; avem un uriaș exod al populației, comparativ cu vremea prigoanei religioase și-a inchiziției, adevărat atentat la fibra, la adeneul identitar.

   Acestea au fost/sînt „binefacerile” republicii aflată la ceas de cumpănă, gata, în tulbureala vremurilor și a constrîngerilor, inclusiv comunitare, să-și renege fundamentele originare și să proclame, cu seninătate, moartea democrației, pe altarul unui experiment eșuat.

   Regele Mihai I, cel care ar fi putut fi omul echilibrului și garantul dreptei măsuri și judecăți, decurgînd din autoritatea suferinței și sacrificiului, s-a stins ca un far aflat pe reduta unui țărm prea îndepărtat, inaccesibil cecității. În urma sa, odată sfîrșit concursul de omagii, de pioșenie și reculegere, de trucată sau sinceră reconciliere cu istoria, ne-am și întors la ura, la gîlceava, la intoleranța și agresivitatea de toate zilele, parcă anume pentru a face și mai dureroasă pierderea, și mai pregnant contrastul dintre România regimului republican și ceea ce ar fi putut să fie România monarhică.

   Dacă în Franța prezicerile lui Nostradamus dau ca și sigură întoarcerea Bourbonilor prin anul 2050, la noi este greu de presupus ori de sperat că sutele de mii de români care l-au condus pe rege, pe ultimul drum, așa cum l-ar fi urmat și în viață de-am fi avut mai multă minte și determinare, vor deveni, vreodată, milioane.

   Și în ce paradoxuri trăim!: 1. Prigonit, denigrat, acuzat de unii, indiferent altora în timpul vieții, odată mort și, foarte posibil, sanctificat, i-am pupa moaștele și 2. În vreme ce ne place să afirmăm cu tărie și să recunoaștem că Regele Mihai I a plecat dintre noi ca un învingător, continuăm să ne asumăm, aproape sinucigaș, condiția unui popor de înfrînți, naufragiați în republică.

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…