Parcă străin de toate şi de mine însumi,
umblam prin parohiile solare
ce îşi aveau clopotniţa-n livezi.
Palorii ierbii, amiaza-i aşternea lungi măşti
de funigei, molateci iezi,
şi-n poala blândei, preaseninei diocezi,
ziua prindea candeli de foc cu putrede arome.
-Ce să fi fost? Ecoul repetatelor simptome?
Delirul verii preschimbat în microunde?
căci nu ştiu cum, de la un timp, de nu ştiu unde,
venea un sunet stins, când rugă, când îndemn;
ceva nelămurit urca-n auz cu modulaţii stranii şi rotunde,
ritmând căderea merelor prin aerul fluid, de untdelemn…
Acelaşi patos ne-nţeles, acelaşi vechi tumult,
-aşa cum stam cu respiraţia oprită să ascult –
mă-nfiora. Mi se părea că-l recunosc, că-l ştiu de mult,
dar nu de azi şi nu de-aici din meri.
Când oare-l auzisem? Întotdeauna? Niciodată? Ieri?
Oriunde-ai fi privit, nu se-arăta din nicio parte.
Absent, doar severele tonuri îi răsunau aeve.
Apoi, aproape şi-n acelaşi timp departe,
un glas străin fără memorie şi trup,
trăgându-şi forţa din vlăguite seve,
striga culegătorilor: hei-rup!
Ah, nemurirea poamelor fierbinţi!
Venea târziu chemarea calmei seri,
ce-ntruchipa al liniştii şi al poverilor hotar.
Sub clopotul livezii, mai albe şi mai grele de tăceri,
cădeau întruna frescele cu sfinţi
pe jarul frunzelor unde foşneau aeroterme…
Atunci, din pomii daţi, luminiscenţi, cu var,
din carnea merelor, domnească,
prindea să iasă vierme după vierme,
strigând culegătorilor: Trăiască!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
