Ei bine, ei erau nişte asasini.
Nu doar metodici şi eficienţi, nu doar îndrăgostiţi
pînă la demenţă de rigoarea calculului aritmetic,
nu doar pătrunşi de ideea că moartea
trebuie înfăptuită cu pedanterie,
ci şi atît de sensibili, atît de plini de maniere,
încît nu suportau să audă o împuşcătură
dacă între declicul armei şi explozia glontelui în ţeastă
nu porneau patefonul cu Mozart, Beethoven, Bach,
dacă creierii împroşcaţi pe pereţi
nu erau şterşi de Sonata Lunii.
De cîte ori duduiau cuptoarele crematoriilor,
la vremea cînd, de la primul la ultimul transport,
toţi redeveneau, nu-i aşa?, liberi,
liberi să se îmbulzească şi să iasă pe coş,
puneau primăverii pistolul în ceafă,
somînd liliacul să izbucnească în floare,
pentru ca mirosul acela, acru-dulceag,
după cum există dovezi,
să nu le gîdile nările.
Între o execuţie în masă şi funia spînzurătorii,
erau cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.
De la ei ne-au rămas cîteva semne particulare
– aşa cum trebuie să rămînă după orice artist –
care vorbesc despre nepieritoarea lor slăbiciune
pentru om şi calităţile sale:
mănuşi din piele de om, abajururi din piele de om,
evantaie, geamantane din piele de om,
ca dovadă că nimic nu-i mai de preţ
decît omul şi sărmana lui piele…
Apoi, într-o zi, au venit învingătorii.
Au filmat kilometri întregi de peliculă,
au vomat ultima ciorbă de război
în faţa teribilei productivităţi a morţii,
nemaivăzută vreodată pe metru pătrat de Europă,
şi din carele lor de stăpînitori ai lumii
au căzut de acord că, într-adevăr, ceilalţi au făcut-o de oaie.
Încet, încet, s-au aşternut pe treabă
şi-au pornit să combată metoda.
Nu erau ei doar hotărîţi să nu repete istoria?
Nu le trebuia lor o altfel de moarte,
fără publicitate, fără zgomot şi fum?
Între un delict de opinie şi interogatoriul cu pumnul,
ei bine, erau şi ei cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.
Ne-au lăsat şi ei câteva urme
întru glorificarea deplină a speciei:
cîteva dictaturi ce-au declarat primăvara anotimp interzis,
cîteva clinici de psihiatrie, cîteva metode de spălare
a creierului
şi chiar cîteva din cele mai perfecţionate căluşe, bastoane şi bîte,
verificate pe pielea, deja, tăbăcită.
Dar pielea, pielea încă a rămas.
Nu se ştie niciodată la ce mai poate fi bună o piele de om!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
