Laocooni căzuți în ispită în dimineața primordială
fix ochiul Zeului Astral în montura cerească privea
drumul încolăcit pe picioarele noastre cu-o placentă ierboasă;
în cămașă de noapte marea foșnea pe noi, sarcofagă,
cînd limba cărării despicată în trei se-arătă, trebuia
să dăm cu banul însă n-a fost nevoie, în mijlocul torentului,
-era un torent cu grohotișuri de pietre stelare, de pămînt ancestral –
o femeie albastră cu gîtul ca un far clamoros, gîfîia, asuda,
i se citeau pe chip durerile facerii, unde plecați?, unde plecați?
așa nenăscuți, întreba, unde vă-ncumetați fără certificate de bună
creștere,
fără sclipirea diamantină a trecutului interbelic, fără
semne distincte pe voi, ați depășit orice realitate, curînd
este ziua nașterii voastre, o sută de ani m-a costat periplul, travaliul,
o sută de ani mi-a trebuit să-mi iau inima-n dinți să vă nasc, numai puțin așteptați, vintrele-mi spun că sorocul e-aproape, încă puțin
rezistați
curiozității și grabei, stele-n cinci colțuri ar putea să vă ardă retina,
animale cu ciocuri de piatră să vă zdrelească, să vă sfîșie pielea,
puneți urechea pe movila buricului meu, puneam –
o locomotivă fluiera, trăgea pe o linie moartă prin pereții subțiri,
maternali, o armată-n retragere își oblojea rănile cu stindarde, cu
flamuri,
între coapsele ei, așteptați să treacă mașina cu navetiști,
cu stahanoviști în delir, mai zicea, o mustață ucigașă să năpîrlească
pe socluri, ca glonțul așteptați să reintre soldații în cazărmi și-o
nădejde
mai tămăduitoare ca sarea, să sudeze ligamentele inimii voastre,
așteptați trecerea anotimpurilor intoleranței, sudoarea gudroanelor
desenînd mari îngeri de cocs în ferestre, o doctrină a iubirii așteptați
să se scrie cîndva, dar, femeie-mamă, ca mîine mai tînără decît mine,
grea de poverile lumii, de lapții istoriei, pentru că odată și-odată
tot trebuia să ne arunci în arenă între fălcile unui concasor infernal,
o, pentru că n-ai mai rezistat asaltului imberb,
tropăitului nostru febril și precoce, nerăbdării de-a ieși la lumină,
de-a ne repezi cu capul înainte în atmosfera terestră,
o sută de ani mai tîrziu după ce dăruiseși nefericirii un poet național,
ne-ai expulzat într-un teritoriu aflat sub ocupație, într-o Țară
Bolnavă,
unde oamenii se vedeau ca niște mogîldețe de paie, eminamente
agrari
și marxiști-leniniști, unde porumbul germina pumnale în brațele
secetei,
unde lupta de clasă se-ascuțea la un polizor ambulant în fața
măcelăriilor,
ah!, unde nașterea-aceea îmi mai pare și azi un avort.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
