Călătoresc la clasa a doua printre fantomele căzute din albume,
și garnitura, culmea, nu oprește-n stații.
Dar și așa, în goana trenului, din ceața zărilor postume,
primesc chemări la judecată și somații.
Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul și de-a latul
și vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.
Pămîntul, pe banchetă, într-o rînă mi se lasă.
Privesc la pozele cu-n felinar și-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea și nămoloasă –
simt c-am pierdut, în ochii lor, și ultimul război.
Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agățată-n oase.
Cu voce gravă, mă bănuiește vecina mea Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.
Eu tac. Din clipă-n clipă mă aștept
la o pedeapsă, poate capitală.
Îmi ciocăne, cu degete-nghețate, tovarășii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală…
Sînt cam de-un secol și ceva pe drum.
N-are orar, nici stații, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă! Să mă ridic n-am cum!
Privesc și-atît. Afară e un timp intrat în comă.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
