Din tren, un lan cu orz e singura sintagmă,
cu care parafezi producţia record de maci.
E ca un somn pe bănci de clasa doua chemat de-aceeaşi tagmă,
să vină iute cînd n-ai cu aşteptarea ce să faci.
Prea obosit să tot priveşti cum moţăie o ante-
diluviană poză cu un canton şi-un felinar de mînă în pervaz,
vei arunca pe umeri tunica soldatului cerînd în vis calmante,
pe rănile victorioare ce i-au săpat tranşee în obraz.
Capeţi încet tremurătura bătrînului ce sfarmă,
în pumni căciula de parcă ar rupe bulgări grei de glod.
O mînă încleştată ezită pe semnalul de alarmă,
ca-ntîiul pas cu soarele în ochi pe eşafod.
Deodată, vecina de banchetă, la clavecin, dumnezeieşte,
cîntă concert din muzică de Bach;
o voce stinsă de după draperii îşi aminteşte,
de Creditul Agrar şi falimentele din vechiul crah.
Sari la fereastră silabisind în minte staţii, halte,
văzute-n goana trenului şi ieri.
Lumina gazului aruncă umbre caraghios de-nalte.
Cerneala scrie parcă pe bilete „nicăieri”.
Şi degetele ţipă pe urmele lăsate în fotoliu,
mirate de îngheţul drumeţilor uitînd să mai respire.
La cap de linie e toamnă şi rudele în doliu,
cu furgonetele îşi iau de-acuma morţii în primire…
Rămas în vid, pluteşti străin prin parcuri,
să plîngi coşmarul pe bronzul bustului lui Tudor;
în mere şi în afişe sîngerii să tragi cu arcuri,
şi să lipeşti retinele memoriei cu fludor.
Cu voce tare, la peron, oferi regatul tău pentru un tren,
odată-ntors cînd filamentele îmbată mii de fluturi.
Un cetăţean te-alungă cu un gest obscen,
şi iese din gheretă un sectorist ca să te ia în şuturi.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
