Un teleimprimator minuscul, de buzunar,
-nicicînd n-au putut explica de unde și cum –
ți se cuibărise în inimă,
implantat acolo, în ventricolul stîng,
ca o malformație a naturii, un capriciu al ei,
așa l-au numit membrii comisiei,
investigînd, cercetînd, comparînd, după care
s-au plictisit de tine și te-au expediat
în salonul de culoarea varului stins.
Totuși, deveniseși cazul lor disperat.
Cînd și cînd, verificau dacă nu se înșelaseră
cumva,
tapetaseră pereții rezervei cu clișeele tale,
dar toate controalele, radiografiile,
scientigramele,
continuau să indice teleimprimatorul
cu o mare precizie.
Era acolo, în funcțiune, de neconfundat,
recepționînd de la distanță și în răstimpuri,
scrisori de acreditare, condoleanțe, mesaje
cifrate
ori limpezi ca lumina zilei;
salutări de consistența norilor
din văzduhul Hiroșimei;
mari ecrane de timp ca fîlfîitul
aripilor bătrînei Arheopterix,
recompunînd cuneiformele stenogramelor
de la Ialta, Teheran, Potsdam;
concretețea, Planul Marshall;
adunarea de doliu la moartea lui Stalin;
Războiul Rece, fitilul, aidoma reptilei
dezamorsîndu-se prin diviziune;
Bien Hu, apoi noch ein mal Vietnam;
țestele lui John și Robert zdrobite,
pîrîind cum ai frînge în mîini
sau ai arunca de la etajul al zecelea
o pălărie de floarea-soarelui coaptă;
secesiunea, Ojukwu, Gowon,
Mao, Dalay Lama, Kabinda, Cornul Africii,
la fel ca acoperișul lumii zvîcnind
în spasmele urii, stînga și extrema stîngă,
trista gară a Bologniei, terorismul,
criza petrolului și-a rachetalor,
fundamentaliștii islamici, refugiații politici,
mujahedinii, conflictul Golfului, prăbușirea
dolarului,
reașezarea prețurilor și sentimentelor,
piticul din Țara lui Dacă jucînd
cu tichie roșie pe Hamlet,
prietenii tăi Machado, William Carlos
Williams et comp.
iscălindu-se pe rafalele vîntului din Sierra
Madre,
plîngînd la căpătîiul pisicii persane,
traficanții de droguri, prostituatele
cu picurii degetelor ciocănind pe capota
mașinii;
ospiciile, irișii lui Van Gogh, Sahelul,
milionarii excentrici, proorocii unei boli
fără nume, învîrtindu-se, învîrtindu-se,
ajungînd de unde au plecat;
totul, dar totul într-o formă
cît mai desăvîrșit cu putință,
în vreme ce substanța, conținutul,
ah, conținutul, părea că suferă
în accelerația bătăilor, de un fel de prea plin,
că-și pierde înțelesul ori că-și ajunge sieși,
întocmai lucrurilor care nu țin
de foame sau cald…
Simțeai că te-năbuși, strigai după aer,
după chipul Battistei Sforza din portretul
executat la 1465 de Piero de la Francesca,
azi, aflat la Florența,
cu toate că prin fereastra deschisă
pătrundea respirația toamnei,
odată cu claxoanele ambulanței
forțînd intrarea Spitalului de Urgență;
erau simptomele pe care le așteptau de mult,
obsesia teleimprimatorului îi ațîțase la
maxim.
Într-adevăr, o zi mai tîrziu,
te-au suit pe masa de operație.
În camera de gardă țîrîia telefonul;
prin pomeții subțiri venea un plîns înăbușit
cînd ți-au legat mîinile și picioarele;
pașii brancardierilor inundau coridorul;
un mușuroi de furnici începuse să urce
pe șira spinării, apoi, din cîteva mișcări, cu
precizie,
bisturiul ajunse acolo.
Nu, nu durere simțeai și nici teamă,
ci doar cum dau buzna, cotrobăind
dezorientați
prin încăperile, prin evenimentele zilei
înfipte ca un ghimpe în inimă,
din ce în ce mai contrariați, mai stingheriți,
mișcînd lama bisturiului
prin preistoria telexurilor, stratificate,
neatinse de nimeni pînă atunci,
mirați, nevenindu-le să creadă că atîta timp
rezistaseși sub asediul realului,
și-acum că aveau, plin de sînge,
teleimprimatorul în mîini
– o biată inimă, nimic altceva,
cum le arăta profesionalismul lor fără greș –
l-au coborît din nou în piept,
inclusiv mici cheaguri, așchii, fragmente
din poeziile exilului interior la care tocmai
scriai,
probabil nimic nu mai era de făcut,
respirația, pulsul, ritmul teleimprimatorului
se stabilizaseră,
nu mai era sigur că existase vreodată
un mister al său.
Halatele foșneau lîngă tine
asemenea pașilor pe zăpadă, tot mai
îndepărtați,
și prin aburii anesteziei, ștearsă, amortizată
de cortina tifonului, șoapta lor abia ajunse la
tine,
îți amintești perfect: „Nefericitul!” au spus.
Atît. Și te-au închis la loc.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
