Ni s-a spus că este doar o sală de așteptare
de unde vom pleca nu se știe-ncotro.
Femeia, viscolul, carnea, difuzoarele și-n ele Boby Solo,
rochia de fluturi a serii, durerea ascunsă, calul maro,
cu toții stam încremeniți pe reversul medaliei acolo.
Se deslușea un geamăt viu din pieptul lui Isus,
închis și el în încăperile de sus,
odată cu schilozii, damnații și leproșii,
mai înaintea noastră, de soartă, însemnați pe apostilă.
Globulele albe începeau să mănînce globulele roșii
și dintr-un calcul mai presus de milă,
ne vindecau încet, meticuloși, de tot trecutul,
ce unora fusese lumina din priviri, iar altora avutul…
Dar ce părea, acolo, mai straniu, mai curios îndeosebi,
era că toți călăii, ca într-un vis, aveau înfățișare de efebi.
Sustrași oricărui timp, știau cu neschimbate grații
sub cortex să înfigă incizia uitării,
din mers, apoi, să-mpartă cazanele cu rații,
ca nu cumva, pînă la capăt de-a îndura,
să ne slăbească puterile și forța.
Noaptea tîrziu, treziți din pături,
ne iscodeau reacția pupilelor cu torța,
și chiar pe arabescul pereților slinoși și uzi,
pe coșcoveala ca a gogoșilor cînd se desprind din duzi,
ne proiectau secvențele cu Viața de Apoi. Năuci, confuzi
în scurt-metrajele alb-negru cu sonor,
vedeam înfricoșați cum scenele vin înspre noi din viitor,
și-aflați deja pe-ndepărtatele tărîmuri ale comei,
unii strîngeau zăvoarele la piept,
crezînd că-s porțile de dinaintea Romei,
dar nimeni din asistență nu clintea.
Fascicolul luminii tăia în carne vie și durea.
Încins, celuloidul mirosea a gaz,
în vreme ce efebii în extaz,
așa credeam, cu-o ne-ndurare tîmpă, benevolă,
mai încărcau în aparat o rolă și-ncă o rolă,
și-abia cînd pe ecran, acolo-n zid, trecu și ultimul
convoi
în care, străvezii, umăr la umăr, prim-planul ne-arăta pe
noi,
abia atunci ne-am smuls de pe banchetele
unde zăceam încremeniți,
și ne-am trezit strigînd efebilor: Opriți! Opriți!
Și-am fi ieșit din cadru și din fire,
dacă sala de așteptare ar fi avut măcar o ieșire;
dacă cineva, cu mult mai devreme, ar fi putut să
observe
că știam despre noi mai puțin,
decît mușcatele cu privirile pierdute în gol,
din cutiile inoxidabile de conserve.
P.S. Prostia și anomia la români… Diasporenii noștri trăiesc în țări, așa-zis, civilizate, au pe limbă statul de drept, îi apucă nostalgia și dorul de țară la bairamuri și-n fumul grătarelor, spun, în proporție de 80-90% că n-au de gînd să se întoarcă în țară nici chiar somați cu arma microfonului,.dar… se declară suveraniști! Da, suveraniști de la mare distanță!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
