Pentru că alchimiştii au făcut-o de aur
şi prietena lor pe viaţă surdo-muţii,
mult timp am crezut că e ceva de capul tăcerii.
Din miile de zile şi nopţi,
petrecute pe spinarea planetei,
două treimi le-am tăcut.
Nouă luni am tăcut mîlc.
În compensaţie, îmi ascuţisem auzul ca lupu’ dantura.
Auzeam prin pereţii elastici, de carne,
parcă eram acolo, în propoziţie şi în frază.
„Închipuie-ţi! zicea tata. Ăştia au schimbat primaru’.
Au pus unu’ cu patru clase.”
„Aşa multe?” distingeam vocea înaltă a mamei.
„Taci dragă sau vorbeşte şi tu mai încet!
Ştii ce subţiri sînt pereţii.
Ne-aud vecinii şi ăla mic”.
sau
„Azi-noapte, l-au arestat pe Vasilache, chiaburu’.
L-au ridicat cu un IMS şi două gărzi de corp,
dar vezi, nu vorbi cu nimeni despre asta”,
auzeam cît se poate de clar.
Nu mai înţelegeam nimic.
Nu pricepeam de ce trebuia să rămînă secret,
ceva ce ştia toată lumea.
În sinea mea de nenăscut,îmi ziceam :
„Aşteptaţi, voi, puţin! Numai să scap odată
din întunericul ăsta şi-o să vedeţi
ce gură, ce tărăboi am să fac,
ce-am să mă mai revolt, ce-am să mai urlu
de o să sparg şi timpanele surzilor!”
Dar cînd a venit vremea să ies la lumină,
toate planurile mele de viitor s-au năruit.
„Taci! Taci cu mama! Taci că scoli cartierul!
Taci puiule că se supără tovarăşii de la Sovrom,
că stăm perete-n perete cu ei şi nu-i bine!”
Puteam, nu puteam, trebuia să tac.
Cu cît eram mai tăcut,
cu atît creşteam mai mult în ochii lumii
în înălţime şi greutate.
Numai că, vedeţi, eram ca un sac cu fundul cârpit,
una, două, îmi dădeam în petic.
La moartea lui Stalin, în braţele maică-mi
m-a buşit un plîns de se zguduiau pereţii la Căminul
Cultural.
Şi dă-i şi ţipă şi văicăreşte-te
(da, eram în ton cu epoca, cu atmosfera de doliu)
pînă cînd o şapcă cu cozoroc venită din Urali,
ce duhnea a rachiu şi a peşte,
a răcnit din prezidiu : „Tăcere! Tăcere!”
S-a făcut o tăcere în sală şi în istorie
de nu se auzea musca.
De la sperietura aia ,cred, mi s-au tras
toate tăcerile ulterioare.
Nu mă dezmeticisem bine
cînd pe unguri i-a podidit disperarea, sîngele
pe nas şi pe gură şi am tăcut.
Cînd lui Brătianu, Voiculescu, Noica statul român
le-a dăruit o cămaşă de forţă
asortată la costumul de zeghe la două rînduri, am
tăcut.
Cînd ruşii au intrat într-o vară în Praga,
iar Palach s-a aprins, a ars ca o torţă,
pînă ce a rămas din el un muc de om fumegînd, am
tăcut.
Am tăcut şi douăzeci de ani mai tîrziu
cînd altă torţă umană făcea pîrtie morţii în Poiana
Braşov.
„Zi, mă, şi tu, ceva!” mă-ndemna profu’
la ora de „Materialism dialectic” dar eu, nimic.
Aveam fălcile încleştate.
Încleştate le-am ţinut şi cînd familia aceea,
soţ şi soţie, patru copii şi-o bătrînă,
a fost scoasă pe tărgi într-o zi,
pentru că a fost liberă să se-ncuie în casă
şi să deschidă robinetul de gaze la maxim,
în toamna lui ’89…
Nici nu mai era nevoie să se răstească
cineva la mine: gura! ssst! mucles!
căci ştiam lecţia tăcerii pe de rost.
Şi-apoi, draga de ea, tăcerea m-a vindecat
de cîteva din bolile copilăriei,
m-a salvat mai tîrziu de cîţiva ani petrecuţi la
„mititica”,
de bătaia soră cu moartea,
de un paşaport fără viză în lumea largă…
Ar trebui să-i fiu recunoscător.
Numai că, vedeţi, am rămas ca un sac cu fundul
cîrpit.
Una, două, îmi dau şi astăzi în petic :
capabil cum sînt de revanşă, de atîtea asurzitoare
tăceri,
mă trezesc că vorbesc ca o moară stricată.
Vorbesc şi vorbesc şi vorbesc,
vorbesc în vînt, vorbesc contra vîntului,
despic firul Ariadnei în patru cu vorba,
da, vorbesc din toate poziţiile,
vorbesc de unul singur, cu umbra
şi adesea mă cert cu pereţii!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
