Pe stîlpul de telegraf se dezvelește azi,
statuia rîndunicii.
Or să fie de față dușmanii și amicii
ecosistemului…
Șapte gîște leșești or să vină la baza totemului,
urmate de trei ghemuri țepopase înhămate la sănii.
Travestite în oameni de treabă, alte jivine, dihănii…
lăutarul scîrțîind din arcuș precum sub picioare zăpada;
emigrantul tocmai întors din Canada;
pe la prînz, un poet optzecist cu perciunii în barbă,
o să miroasă a boemă și iarbă.
Apoi, pădurarul tomnatec rămas fără frunză,
primarele, marele, înecat în osînză;
doftoroaia cu leacuri băbești, ghicitoarea în stele,
negustorul de mături din sorg și nuiele,
degrabă gospodina cu șorțul înflorat de untură,
preoții de la pagina cinci cu mina de aur în gură;
de la moară, de la dispensar, de la coada vacii;
din vie, pe catalige, or să coboare aracii,
braț la braț, tușa Mia cu nepoată-sa Suta,
pelerini pe sub streșini și sîrma de rufe,
unde, cîndva, a-nnoptat dispăruta,
iar la urmă de tot, cu fața de culoarea gutuii,
o să suie pe scenă dirijorul îmbrăcat chiar în fracul statuii.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…