ca să mergi înainte,
e musai să privești înapoi.
ăsta ar fi efectul Coandă doi.
fapt pentru care mă uit lung în urmă.
mai am puțin să ajung de unde am plecat.
mă scufund adînc în strămoși.
(e bine, e cald între straiele, între șeile
roase de vreme iar ei, cum să spun?
așa urîti de frumoși!)
dar niciunul nu mă bagă în seamă.
(la drept vorbind, cum să deslușești,
în atîta colb, în atîta uitare, o scamă?)
strig: hei, mă auziți? am și eu o samă de cuvinte,
o samă de-ntrebări neroade de pus!
– De ce bal în loc de spital?
– de ce Basarab și nu coif, amfibie, tab?
– de ce o posadă și nu promenadă?
aș! de nicăieri nu primesc un răspuns.
nimeni nu vede întrebărilor rostul.
totuși, submersibilul merge mai departe, ca uns,
eu, de asemeni, ca prostul.
rar de tot, ies la suprafață după o gură de aer.
atunci, mă iau contemporanii în șuturi.
văd înaintea ochilor numai stele-nfrunzite, numai fluturi.
ce fraier! aud.
mai du-te, mă, în Cloșca, în puii noștri de aur,
mai du-te-n Cetatea de Baltă,
în cetatea cu ochii tumefiați de albeață,
fire-ai al dracu de retrograd, parcă ești de pe altă
filă de carte, fără-nceput și fără postfață…
doar o doamnă ce stă picior peste picior de plai,
îmi zice duios: lasă! lasă!, ia mai bine o gură de rai.
dar, doamnă, întreb cu revoltă,
e drept ca acolo, între parapete și boltă,
acolo unde-i malul surpat și apa mai adîncă, involtă,
oare e drept să mă ridice ecarisajul, hingherii,
de sub Podul Înalt?
încalt,
este drept,
să mă înjunghie Călugărenii în piept?
să iau rovinetă pentru Rovine
și pe toți autostopiștii cu mine?
fără de vină, repet, oare e drept să ispășesc,
toată raiaua, tot pașalîcul turcesc?
strig: de ce eu? De ce(n)eu?,
să șterg mustățile strămoșilor de păduchi și de seu?
aș! de nicăieri nu primesc vreun răspuns.
nimeni nu vede întrebărilor rostul.
totuși, submersibilul merge mai departe, ca uns.
eu, de asemeni, ca prostul.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
