Ca să mergi înainte,
e musai să priveşti înapoi.
Ăsta ar fi Efectul Coandă doi.
Fapt pentru care mă uit lung în urmă.
Mai am puţin să ajung de unde am plecat.
Mă scufund adânc în strămoşi,
(e bine, e cald între straiele, între şeile roase de
vreme
iar ei, cum să spun, aşa urâţi de frumoşi!)
dar niciunul nu mă bagă în seamă.
(la drept vorbind, cum să desluşeşti
în atâta colb, în atâta uitare o scamă?)
Strig: hei, mă auziţi? Am şi eu o samă de cuvinte,
o samă de întrebări neroade de pus :
De ce bal în loc de spital?
De ce Basarab şi nu coif, amfibie, tab?
De ce o Posadă şi nu promenadă?
Aş! De nicăieri nu primesc vreun răspuns.
Nimeni nu vede întrebărilor rostul.
Totuşi, submersibilul merge mai departe ca uns;
eu, deasemeni, ca prostul.
Rar de tot ies la suprafaţă după o gură de aer.
Atunci, mă iau contemporanii în şuturi.
Văd înaintea ochilor numai stele înfrunzite, numai
fluturi.
„Ce fraier”! aud. „Mai du-te, mă, în Cloşca, în Puii
noştri de aur,
mai du-te-n Cetatea de Baltă,
în cetatea cu ochii tumefiaţi de albeaţă,
fire-ai al dracu de retrograd, parcă eşti de pe altă,
filă de carte fără-nceput şi fără postfaţă”.
Doar o doamnă ce stă picior peste picior de plai,
îmi zice duios: „Lasă! Lasă! Ia mai bine o gură de
rai”.
Dar, doamnă, întreb cu revoltă,
e drept ca acolo, între parapete şi boltă,
acolo unde-i malul surpat şi apa mai adâncă,
involtă,
să mă ridice ecarisajul, hingherii de sub Podul
Înalt?
Încalt,
este drept,
să mă înjunghie, să mă doară Călugărenii,
când în cot, când în piept?
să iau rovinetă pentru Rovine
și pe toți autostopiștii cu mine?
Fără de vină, repet, e drept să ispăşesc,
singur, toată raiaua, tot paşalâcul turcesc?
Strig: de ce eu, de ce eu Dece(n)eu,
să şterg mustăţile strămoşilor de păduchi şi de
seu?
Aş! De nicăieri nu primesc vreun răspuns.
Nimeni nu vede întrebărilor rostul.
Totuşi, submersibilul merge mai departe ca uns;
eu deasemeni, ca prostul.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…