Ca să ajungă la întîlnirea cu mine,
bunicul meu dinspre mamă,
s-a grăbit să vină tocmai de pe valea Timocului.
Asta se petrecea în primul deceniu al secolului.
Cele mai îndepărtate amintiri ale lui
erau nişte turme de oi care urcau şi coborau
munţii din preajmă după cum era anotimpul
şi o pipă înfundată pe ascuns cu mahoarcă
din care trăgeau, trecîndu-şi-o unul altuia,
cei şapte fraţi în ordinea vîrstei.
Pe pămîntul acesta ce avea să-i aparţină pe veci,
din adîncul căruia toată viaţa a scos,
cum s-a priceput mai bine, rîuri şi fluvii de ţiţei,
a făcut două războaie, două fete
şi niciun fel de politică,
afară de politica petrolului
de vreme ce singura culoare a mîinilor şi gîndurilor lui
avea culoarea unsorii şi noroiului de sondă
iar partidele lui s-au numit cînd „Astra Română”,
cînd „Concordia”, cînd „Steaua, cînd „Româno-
Americana”,
cînd „Sovrom”, supravieţuind tuturora.
Din miezul verii pînă toamna tîrziu,
descindea în fiecare sîmbătă la noi
cu braţele pline de pepeni.
Pepeni uriaşi, catifelaţi şi tigraţi,
cum n-am mai văzut de atunci,
pepeni aduşi din drumurile lui în cîmpie
pe care îi cobora pe fundul fîntînii.
În preajma lui întotdeauna mi se părea
că miroase a pepene verde
şi-n ziua cînd a închis ochii în camera mea,
nu mirosea deloc a lumînări şi a mort,
ci doar a pepene verde.
Şi azi, chiar fără să-mi vină în minte imaginea lui,
mi se întîmplă să prind din aer
un persistent miros de pepene verde,
încît pepenii aceia au rămas mai vii decît el…
Pe bunicul din partea tatei,
nu l-am cunoscut niciodată.
„Plecat”, atît e tot ce am aflat despre el
şi după felul cum o spuneau,
asta suna mai rău decît dacă ar fi spus „mort”.
Copil fiind, îmi plăcea să cred
că e plecat în America,
dar zadarnic am aşteptat o scrisoare de-acolo.
De cîte ori o luam razna
îndepărtîndu-mă la nici şapte kilometri de casă,
arătau spre mine şi îşi dădeau coate,
zicînd pe şoptite: „Seamănă cu Ăla !”,
cu toate că era greu să-nţelegi
cum poţi semăna cu cineva pe care
nimeni părea că nu-l ştiuse cu adevărat.
Nu exista în toată casa
o singură fotografie a lui
încît, de timpuriu, el a fost faţa nevăzută a Lunii…
Totuşi şi azi mi se pare
că un necunoscut, uneori,
vrea să stea de vorbă cu mine…
Aşa a început călătoria sîngelui meu.
La capătul ei,
nimeni,
nu m-a întrebat nimic
niciodată!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
