Puntea, puntea ce lega malurile Ialomiței adică Mahalaua de restul lumii,
cu podeaua din şipci îmbibate cu păcură,
lustruite, tocite pînă la noduri de pingelele navetiştilor,
cu ce semăna, oare, aşa legănată, în veşnic balans cum era,
sus-jos, stînga-dreapta, înainte-înapoi?
M-am gîndit! Cu simulatoarele de la NASA!
Ghidoane, bidoane cu lapte, baloţi din paie, rucsacuri,
paporniţe cu orătănii, serviete, saci cu cartofi, butelii,
landouri de copil cu roţi fără spiţe, sifoane cu sticla albastră,
salopete, raglane din alte timpuri, anvelope date de-a dura
se ciocneau unele de altele făcând puntea să semene
cu spinarea unui cal nărăvaş, cabrat sub picioarele trecătorilor…
Iar ei, priviţi de departe, erau aşa caraghioşi!
Parcă exersau cu toţii mersul pe sîrmă
cu respiraţia oprită, atenţi să nu-şi piardă echilibrul,
să nu le zboare în apă sufertaşele cu mîncare, salamul Cracaua,
cupoanele de stambă ori costumul pe puncte.
Seara, îşi puneau fascicolul lanternelor în ochi.
Care eşti, mă? A, tu erai? Salutare! Salutare!
Şi sub punte, prin albia rîului, uşor ridicată acolo,
treceau, cu motoarele ambalate la maxim
să învingă şuvoiul, maşinile vremii.
Aşa de puţine, de rare, că ştiai cu precizie
că înăuntru nu putea fi decât cineva important
de la raion sau SOVROM.
Uneori, unul mai curajos se uşura de pe punte
drept pe capota sau parbrizul Pobedei.
Cînd îl aflau, atunci se lăsa cu scandal.
A doua zi, se ştia: îl chema la partid,
făceau o şedinţă fulger, improvizau un prezidiu
dintr-o ladă mare de scule acoperită cu hîrtie roşie creponată.
Tovarăşu’-n sus, tovarăşu’- jos.
Îl apuca ameţeala, mai rău decât
dacă ar fi trecut chiar atunci puntea.
Păi,se poate? Se poate, to’arăşu’?
Se poate, că şi Paul de Alep călătorise, pesemne, mai bine
de îi căzuse cu tronc locul, pe cînd ei,
ditamai oameni ai muncii, uite…
Cine? Cine? Să spună cine e to’arăşu’ Alecu
şi ce legătură are cu el.
Alep, nu Alecu! Şi de fapt, nici Alep, ci Paul!
Aha! După ce că e un element duşmănos
mai are şi legături cu străinii. Scrieţi acolo!
Scriau. Greu, cu opinteli. Năduşeau tot scuipînd în creionul chimic.
Dura cam o oră procesul verbal. Semnăturile, pe puţin altă oră,
se ducea dracu’ producţia.
Pînă la urmă, se alegea cu o săpuneală zdravănă,
cu o mustrare, în cel mai bun caz cu o caricatură la gazeta de
perete,
alteori umblau la salariu.
Oricum, îl ţineau minte.
(Păi, nu era el prietenul străinului ăla, Alecu de Alep?
Bine că nu-i luau boii de la bicicletă
şi puntea, mai ales puntea, la întoarcere, noaptea,
ca o sfoară subţire de fum.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
