Le trebuia o fiinţă senină şi docilă,
nici să necheze, nici să cadă-n drum;
ceva ce-ntre poveri trezeşte plângerea de milă,
a nu ştiu cui, de nu mai ştim nici cum.
Le trebuia o fiinţă fără dorinţi şi fără idealuri –
un capital bun de-nghiţit în sec, sortit să aibe,
doar la poruncă patosul ce mişcă munţi şi dealuri
şi-n dosul frunţii numai şuruburi, roţi dinţate, piuliţe, șaibe.
Le trebuia un număr plin de avânturi şi senzaţii
iar ca fundal, pierdut printre ovaţii şi urale,
ceva ce semăna cu-o turmă, de n-ar fi fost chiar talpa
unei nații,
cu şapcă-n păr, pufoaică, stambă şi sandale.
Le trebuiau şi semne ne-ncetate de iubire
şi-au pus pe roţi maşinăria fără suflet de amor,
ca-mbrăţişaţi, la nu se ştie ce, să urle în neştire,
din goarna surdă a neputinţei tuturor.
Le-a trebuit? Ei bine, l-au avut, mă rog,
căci au şi-n pietre, câteodată, vorbele ecou.
I-au dat atunci cu-n fel de fard pe ochi, cu-n fel de drog
şi l-au numit, aşa-ntr-o doară, Omul Nou.
Din loc în loc l-au tot purtat, din poartă-n poartă,
pe la vecini au mers, ce poate să arate şi ce ştie –
cum, la un semn, mişcă-n coteţ purceau-aproape moartă,
pe nas, cum scoate panglici colorate de hârtie.
Încumetat în contra vântului s-alerge şi a curentului
năvalnic să înoate,
să bată cânepi şi bumbac l-au pus, mari pâini în ţest
să coacă, turte, lipii,
nu din făină drojdie şi sare ci numai dând din gură şi din
coate,
cu-n pic de zer şi-n rest îndemnuri, ghionturi, directive
și principii.
Când răsunau de zor sirene, muzici şi fanfare,
pleca cu somnul în pupile ca un şpan;
se-nverşuna pe cărămizi, pe schele şi pe petele din soare,
doar-doar de-o scoate la lumină cifrele de plan.
Stătea în cap, pe brânci, lua-n palme cu simţire arătura;
dădea cu târnăcopul şi cu sapa, nimic nu îl oprea din cale
de tumult,
dar n-apuca să strige bine „Ura!”,
că cineva-i şoptea-n ureche: „Mai mult! Şi mai mult!”
Doar uneori, cârpind de zor tichii, din lână împletind ciorapi
şi fesuri,
simţea cum i se lasă pe pleoape şi pe braţe, greu, un plumb
şi-ar fi fugit, şi-ar fi dormit uitând de toate, dar îl chemau în zare
nesfârşite şesuri
şi iar pornea el, omul de coceni şi de porumb,
să-ntoarcă brazde, să lege la araci, să facă snop,
ce alţii nu ştiau decât cu vorba sau cu cântul;
în arşiţe s-aducă ploaia strop cu strop,
ca din senin, cu aripi nevăzute, să stârnească vântul…
Până-ntr-o zi când, fără veste, a dispărut împovărat de-atâtea
vise
sătul să tragă lesa minţii orişicui.
L-au căutat un timp. Când l-au găsit, era târziu: se sinucise,
nu-n locul altora ci chiar în locul lui.
Şi-n ţara sa, căci avusese omul nostru şi o ţară,
cam peste ani, i-au ridicat, ca împăcare şi smeriţi, fierbinte
rugă,
şi-un monument. Dar când l-au dezvelit – ploua, era-ntr-o vară –
pe soclu, trist, din paie şi coceni, rânjea o glugă.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
