poeţilor generaţiei mele
Este al timpului ce dezvăluie
cursul zilelor, nopţilor, ajuns la vărsare,
unde tu stai pe o scară de apă
aşteptînd să vină ultima glaciaţiune…
Se schimbă coaja şi lemnul, înţelesul ori felul privirii
şi tot ce-n afară e primenire, cerc după cerc
adăugat patimei aceleiaşi creşteri,
nu-s decît vene îngroşate la tine pe tîmple şi braţe.
Începi să înnumeri pe degete, spui vorbe neînţelese
şi apoi zici „pardon!”. Propoziţiile tale
seamănă unele cu altele şi încep cu cuvîntul „cîndva”,
cu toate că vei tăgădui că ai avut vreodată douăzeci de ani,
că vreodată ai pus semne distincte-n ferestre
pentru adierea de seară
şi energiile tale mişcau Carul Mare
prin grohotişurile Lunii.
Nu vei recunoaşte decît muzica stelelor.
Încet-încet, te vei dezice de toate
declaraţiile, comploturile, asasinatele, loviturile, păcile,
de Calul Troian, khmerii roşii, mujahedinii şi excesele stîngii,
de cei cîţiva papi şi mai mulţi preşedinţi
pe care cu onoruri i-ai petrecut la groapă.
Ca Pilat vei avea de curate mîinile tremurătoare
în stare doar să mîngîie aceste creştete acoperite cu puf
ce nu-i sigur că sînt urmaşii urmaşilor tăi,
deoarece ei ştiu ce vor şi încotro se îndreaptă
de la prima udătură a faşei,
în timp ce ţie douăzeci de secole nu ţi-au adus
măcar o singură certitudine…
Şi unul din ei privind cum recompui
pe tastatura ultimei generaţii de calculatoare
semnele runice, cuneiformele, sanscrita,
cum stai de vorbă cu vîntul în limba sicomorilor,
va spune: „Priviţi numai ce caraghios e bătrînul!”.
„Daţi-i pace, va zice un altul, nu vedeţi că e cu capul în nori?!”,
pînă ce norul va porni să se scuture,
fapt care lor nu le va spune nimic mai mult ca o aversă teleprogramată,
însă asta-ţi va aminti de o ploaie torenţială pe lacul Garda
pe vremea cînd vă învecinaţi cu Republica de la Salo
şi-un mic şoarece rodea în vitrină caşcavalul de ipsos.
Întocmai ca atunci vei apuca vîslele leneşei bărci,
vei vîsli, vei vîsli cu aceeaşi fervoare
cu care altădată dirijai un cor de inimi sub calota de gheaţă
şi numai după ce barca va atinge malul opus,
totul în urma ta va intra în normalitate…
Încă de-ai putea să auzi cum un munte de sare
cicatrizează pe urma-ţi locul unui nor scuturat!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
