Sînt zile singure iar altele cu soţ.
Cu toate trăiesc clipa şi cad din calendare,
dar una-i mai zurlie, mai cu moţ –
e ziua mea de mers pe apă în visare.
Las grijile-n paragini şi îndoiala baltă.
Văd prin ochean cîmpia: e Sparta ori poarta Troiei spartă?
Iau minotaurul de coarne, inima-mi tresaltă –
iată, învie din pustiuri Marea Moartă.
Lovesc cu biciul ţărmuri, nălucilor dau pinteni.
Cu fieru’-ncins mă leg la cap cînd nu mă doare
şi vin pe urma-mi hoarde ori comunarzi mai sprinteni,
decît pe aşafod cînd urcă un rege rupt din soare.
Nu-mi scade cu nimic elanu’.
Mai găzduiesc în vene popoare migratoare, în piept mai iau un cot.
Poate-mi voi pierde capul, îmi zic, ca Brîncoveanu –
m-au declarat ghiaurii vremii hughenot.
Dar nu ştiu cum am, deodată, palpitaţii, febră.
Deodată nici de mine însumi nu mai ştiu…
M-ar fi călcat, precis, maşinile pe zebră
de nu mi-ar sta alături, din vis să mă trezească, îngerul diliu.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
