kiss2025a.jpg Euroguard 	oneminamed_nav.gif dsgmotor.gif

EDITORIALUL DE MIERCURI… ALTFEL – Ioan VIȘTEA – Patimile după cădere

Nu noi am fost cei care-au vrut, din mersul său,

pămîntul să-l întoarne

și marea au constrîns-o să se arunce de gîtul unui

munte.

Nici cei ce luară taurul de coarne,

sprea-i repezi, apoi, cu sete, mortala lovitură-n frunte.

Și totuși…și totuși…

Într-o clipă nu mai era nici Jiu și nici Trotuș…

Animale cu ciocuri de piatră se-mpleticeau

printre silabele fluviului Obi și Sena.

Numele tău era o vale de topaze lichefiate, Selena.

Putreziseră pînă și amintirile. Pămîntul altei lumi

deveniseră oasele

stratificate într-o pulbere fină.

Cu privirile fixe încremeniseră orele. De cer, atîrnau

așezările, casele,

și peste toate plutea o violetă lumină.

Se împliniseră profețiile.

Și nu de mult, parcă mai ieri,

ne ascultam unii altora teoriile.

Parcă mai ieri aveam încă cinci degete la o mînă și

veri.

Parcă mai ieri traduceai zborul cocorilor în altă limbă.

Parcă mai ieri luasem de bună senzația că zodiile se

schimbă.

Parcă mai ieri eram împinși cu un bici de la spate.

Parcă mai ieri, unii din noi, purtau, după moda vremii,

haine vărgate,

sfințind numele omului și strigînd: Libertate!

Parcă mai ieri un prieten scria ”Biografiile ratate”.

Parcă mai ieri eram în stare să batem un cui și-ncă un

cui,

fără să știm în numele cui.

Parcă mai ieri surîdeam văzînd cum asediază viermii

trupurile numiților Szilard și Fermi.

Parcă mai ieri eram regii hidrocarburilor și-ai

măslinilor

și ne simțeam bine chiar cu orbul găinilor.

Parcă mai ieri mi se păruse că-l zăresc, cu șapcă, în

fulgarin,

pe străzile Moscovei, pe Buharin.

Parcă mai ieri…parcă mai ieri…

Și dintr-o dată memoria lucrurilor intrase în comă.

Dintr-o dată nu mai eram de găsit nicăieri.

Preschimbat în propria noastră fantomă,

rămăsesem martorul asurzitoarei tăceri…

Ca o limbă de clopot pendulam în irespirabilul aer,

adulmecînd rămășițele ploii acide.

Alergam dintr-o zare de piatră în alta,

oricît de stins, doar un geamăt sau vaier,

să percep și să-l iau drept amprenta sonoră a

mulțimilor vide.

În genunchi, urma șenilei și-a cizmei, dîra de car și

copită,

căutam prin dogoarea nisipului ca oricare alt semn.

Numai piatra cu-n deget de aer puternic lovită,

înfundat răsunase pentru-o clipă a lemn

și credeam c-am atins o nervură, un tubercul uitat, un

crîmpei de tunică,

pregătit să exclam că trecusem pe-aici, că am fost.

Dar, nimic! Chiar spaima din ochi dispăruse și teribila

frică,

ce-o știusem cîndva pe de rost, pe de rost…

Mă-ndoiam că și strigătul ar putea să aducă un ecou,

o dovadă,

dar strigam și strigam. Pînă și strigătul nu-mi

amintea de nimic.

Cu pietre încinse, de calcar, întunericul începuse să

cadă

peste urmele noastre parcă șterse cu pic…

Și mai ieri…da…am fost…nu…desigur…eram…

Deliram de atîta efort, deliram…

Doar urcasem golgote din răsărit în apus,

doar bătusem cu pumnii în pietre ca în vechile porți…

…Și azi mai aud glasul lor infernal: ”Nu ți-am spus?

( vezi Pound, Cantos I, vezi Andreas Divus)

Vi s-a părut numai. N-ați existat niciodată!

De la începutul începutului sînteți morți. Sînteți

morți!”

 

 

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…

 

 

Distribuie:
Contact / Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
MedcareTomescu romserv.jpg hymarco

CITEȘTE ȘI

Metex oneminamed Gopo
kiss2025a.jpg dsgmotor.gif
novarealex1.jpg ConsultOptic memco1.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media