Nu noi am fost cei care-au vrut, din mersul său,
pămîntul să-l întoarne
și marea au constrîns-o să se arunce de gîtul unui
munte.
Nici cei ce luară taurul de coarne,
sprea-i repezi, apoi, cu sete, mortala lovitură-n frunte.
Și totuși…și totuși…
Într-o clipă nu mai era nici Jiu și nici Trotuș…
Animale cu ciocuri de piatră se-mpleticeau
printre silabele fluviului Obi și Sena.
Numele tău era o vale de topaze lichefiate, Selena.
Putreziseră pînă și amintirile. Pămîntul altei lumi
deveniseră oasele
stratificate într-o pulbere fină.
Cu privirile fixe încremeniseră orele. De cer, atîrnau
așezările, casele,
și peste toate plutea o violetă lumină.
Se împliniseră profețiile.
Și nu de mult, parcă mai ieri,
ne ascultam unii altora teoriile.
Parcă mai ieri aveam încă cinci degete la o mînă și
veri.
Parcă mai ieri traduceai zborul cocorilor în altă limbă.
Parcă mai ieri luasem de bună senzația că zodiile se
schimbă.
Parcă mai ieri eram împinși cu un bici de la spate.
Parcă mai ieri, unii din noi, purtau, după moda vremii,
haine vărgate,
sfințind numele omului și strigînd: Libertate!
Parcă mai ieri un prieten scria ”Biografiile ratate”.
Parcă mai ieri eram în stare să batem un cui și-ncă un
cui,
fără să știm în numele cui.
Parcă mai ieri surîdeam văzînd cum asediază viermii
trupurile numiților Szilard și Fermi.
Parcă mai ieri eram regii hidrocarburilor și-ai
măslinilor
și ne simțeam bine chiar cu orbul găinilor.
Parcă mai ieri mi se păruse că-l zăresc, cu șapcă, în
fulgarin,
pe străzile Moscovei, pe Buharin.
Parcă mai ieri…parcă mai ieri…
Și dintr-o dată memoria lucrurilor intrase în comă.
Dintr-o dată nu mai eram de găsit nicăieri.
Preschimbat în propria noastră fantomă,
rămăsesem martorul asurzitoarei tăceri…
Ca o limbă de clopot pendulam în irespirabilul aer,
adulmecînd rămășițele ploii acide.
Alergam dintr-o zare de piatră în alta,
oricît de stins, doar un geamăt sau vaier,
să percep și să-l iau drept amprenta sonoră a
mulțimilor vide.
În genunchi, urma șenilei și-a cizmei, dîra de car și
copită,
căutam prin dogoarea nisipului ca oricare alt semn.
Numai piatra cu-n deget de aer puternic lovită,
înfundat răsunase pentru-o clipă a lemn
și credeam c-am atins o nervură, un tubercul uitat, un
crîmpei de tunică,
pregătit să exclam că trecusem pe-aici, că am fost.
Dar, nimic! Chiar spaima din ochi dispăruse și teribila
frică,
ce-o știusem cîndva pe de rost, pe de rost…
Mă-ndoiam că și strigătul ar putea să aducă un ecou,
o dovadă,
dar strigam și strigam. Pînă și strigătul nu-mi
amintea de nimic.
Cu pietre încinse, de calcar, întunericul începuse să
cadă
peste urmele noastre parcă șterse cu pic…
Și mai ieri…da…am fost…nu…desigur…eram…
Deliram de atîta efort, deliram…
Doar urcasem golgote din răsărit în apus,
doar bătusem cu pumnii în pietre ca în vechile porți…
…Și azi mai aud glasul lor infernal: ”Nu ți-am spus?
( vezi Pound, Cantos I, vezi Andreas Divus)
Vi s-a părut numai. N-ați existat niciodată!
De la începutul începutului sînteți morți. Sînteți
morți!”
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…