Pămînt redat iubirii, prin vremi, de toți ai mei.
Pămînt din fluiere cîntat, din bice sau din goarnă.
Pămînt cosit de lună, de șerpi cu clopoței,
și mai scăldat de lacrimi decît din cer cînd toarnă.
Pămînt mereu hulit, reamintit, iertat,
și iar bătătorit cu maiul în aprige sudalme.
Pămînt ce veșniciei în cel din urmă strat,
curînd mă voi așterne, de mîini risipitoare luat în palme.
Pămînt sticlos ca smalțul. Al focului bengal,
pe cît un rîu potrivnic te sfîșie în falii.
Pămînt, cu moartea numai, avut în mod egal,
oricît am fi de buni sau de canalii…
Pămînt! Atît! Pămînt, cînd mult mai lesne,
de la-nceput puteai să mă numești cîmpie, mușuroi, morman.
Abia acuma îndrăznești, pămîntule, la glezne,
să-mi legi, definitiv, cătușa lanțului uman!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
