La haltă, trenul oprește cinci minute pe zi.
Cît să-ți legi șireturile pe scara vagonului,
să schimbi sacoșe din mers,
priviri cu textilista roșcată, uneori viața.
Ziarele vin cu precizie în ediții de dimineață și seară.
Uneori, poșta mai rătăcește scrisori din alt veac
timbrate cu capete de bour,
însă tinerii îți fac online declarații de dragoste.
Nu se știe de ce lumea spune
că sîntem în urmă cu o sută de ani.
Poate pentru că unora le mai sună în urechi
mobilizarea din 16?
Pentru că altora le bate în poartă, așa, din senin,
furgonul, holera?
Pentru că cineva se uită în lungul drumului
după epigramistul căzut prizonier la Turtucaia,
în vreme ce pe altul îl mănîncă talpa piciorului lipsă
și ar vrea să se scarpine?
În plus, ca acum o sută de ani,
capra Tereza defrișează pădurea,
trece razant cu salcîmii un nor greu de libelule albastre.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
