Tot mai des, mi se-ntîmplă să dau semne de viaţă.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esenţele tari – miezul sub coaja perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, urlu,
mă ţin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
uit secolul şi de ce m-am născut,
port măşti, mai ales port măşti –
sperii trecătorii cu ele, concetăţenii de care mă frec
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viaţă şi cine ştie ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măştii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generaţie s-a născut prematur;
cîtiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrşească în munţi
ca o bătrînă tigroaică siberiană şi cînd,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh, moartea, îmbrăcată în costum naţional, cu cosiţe,
împleteşte bucheţele de primăvară.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
