și odată pierdută cheia cu care întorceam
mașinăria trupului impecabila tubulatură a scheletului
peisajul o luă la sănătoasa prin pădurile tropicale
de la subțioara florăreselor prin strîmtoarea șoselei
tăiată de ghețari înverziți. mi-am dus mîna la inimă
dar nimic și nimic wilhelmina! o aripă atîrnată
în ștreang imita fîlfîitul vietății împăiate și un gînd
îmi albise la tîmple subit: cum o să-mi cari tu acum
muntele ăsta de tristețe în spate? prin ce artere
metropolitane o să-mi adulmeci pașii de acrobat
din vitrina cu porțelanuri de sevre? cu ce uimire albastră
o să mă strigi fără să asmuți haita dalmațienilor
cu pălăria de fetru pe ochi? cu ce tăcere adîncă adîncă
o să-ți răspund la chemare?
sechestrată în trecut o să-nveți limba clopotului
zbătîndu-se de ceasul morții în patru zări în patru
dialecte fără să știe ce-i dorul nici lipsa ferice de el.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
