Se-ntorc zăpezile din vis, de altădată.
E cald în casă şi în inimi frig.
Ah, iarna asta inocentă din hârtie creponată,
o simt: ar vrea să bat mătănii nu să strig.
Ar vrea cărările durerii să şteargă cu nămeţi
ca un burete,
iar sufletul să-l pună pe talerul cu două feţe; cu
arginţi,
să vândă insomnia pe iluzii, să mă-mbete,
cu apa învierii morţii strepezită printre dinţi.
Să uit ar vrea. Cum nu!? Să uit şi să nu-mi pese,
de gropile săpate-n cer şi rănile din veac,
de remuşcarea,
că am aflat păianjenul, luminii, ce pânză groasă-i
ţese,
doar când s-au logodit în taină biletele de tren cu
depărtarea.
Paşii mei n-or să-i stea niciodată zălog. Dimineaţă,
delirul fulgilor, absurd, mă va ajunge-n lipsă.
Sunt viu! Nu-mi pune cloroformul resemnărilor
pe faţă,
iarnă de complezenţă şi Apocalipsă!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
