Cu ochii în fundul capului duşi,
printre afişele ce oftează când dorm;
dintr-o limbă neînţeleasă, anevoie traduşi,
ne plimbam prin oraşul cu persistent miros de cloroform.
Mă sprijineam la braţ de tăcerile, de-ndoielile tale.
Curând, cădea înserarea ca o ghilotină.
Printre degete ni se prelingeau catedrale.
Din priviri, ca de vitraliu tăios, o lumină.
Pe-un sol lunar, parcă la nesfârşit, se alungea teribil strada
şi cineva astupase gura statuilor cu leucoplast.
Drept înainte, trecutul pietrelor ne ameninţa cu blocada
ruinelor cu care eram, din cauza neonului violent, în contrast.
Un blues somnambul era de-acuma făraşul,
în mâna măturătorilor ce încărcau manifestele frunzelor
și-adormeau imediat,
dar gardianul din colţ tot striga că un prinţ cu floreta
asediază oraşul,
cu creierul de veşnica-ntrebare torturat.
„Nu lăsaţi să ne scape! spunea. E nebun! E nebun de legat!
Nu se ştie când se mai iveşte asemenea ocazie.
El este hoţul ce trebuia demult să plătească cu vârf şi-ndesat
şi-a scăpat ca prin urechile acului la ultima razie!”
Totul fierbea. Într-o clipă, se făcuse noaptea nopţilor, sumbră.
De mulţimea în pijamale am fost împinşi spre marea piaţă,
unde, într-adevăr, o enigmatică umbră,
zugrăvea poliţiştilor strânşi îndârjirea şi mirarea pe faţă.
„Doamnelor, domnilor, – se-auzea din înalt,
în cadența ploii de alambic –
dacă ticăloşiile, ca iubirea, n-au nevoie de explicaţii şi scuze,
dacă pentru ei a muri tot nu-nseamnă nimic,
haideţi măcar, într-o noapte ca asta, să murim cu dispreţul pe
buze!”
Papucii, cizmele, tropăiau pe asfalt.
Îi frigeau palmele, armele…
Simţeam cum pe loc ar fi luat cu asalt,
cerul şi vocea, până la urmă, absorbite-n văzduh
de neştiute ventuze.
……………………………………………………………….
Deodată, tresar tot cu tine la braţ. Destins ca un arc,
credeam că plesnise de atâta tăcere, în tufişuri, bostanul.
Când acolo, lângă noi, pe bancă, în parc,
moţăia sforăind, cu pistoletul la şold, gardianul.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…