Haine din licheni și din brusturi
îmbrăcasem în atemporalul refugiu; soarele scăpăta,
șchiopăta pe deasupra pădurii, pînă cînd
fantasma ploii încețoșă privirilor drumul.
Prin artere coclite călătoria sîngelui
prindea să rupă tăcerea
și o stea căzătoare lăsa în țărîna primordială
semne înșelătoare de viață.
Aici șezum noi și plînsem,
aici ne-am cuibărit greaua povară a deșertăciunii;
aici am bătut țăruși, am înălțat prapuri;
aici ne-am măsurat puterile cu o fiară fără chip, fără nume;
aici am semănat vîntul de miază-noapte
și am cules o furtună solară;
aici nicio apă nu ne-a scăldat de două ori într-un loc;
aici am rumenit vițelul de aur și am golit burdufuri cu mied;
aici au venit pe lume urmașii și urmașii urmașilor noștri;
aici ne-am ascuțit colții, ne-am călit așteptarea, ne-am lins rănile;
aici bucuroși ne-am sfîșiat în bucăți…
La drept vorbind, nu știu la ce v-ați fi așteptat de la noi,
dacă și pînă dincolo de hotarele indicibilei zări,
pînă dincolo de ardoarea figurii de stil,
ne-au însoțit, cu lanternele ochilor, lupii.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
