După o sută de ani,
o ploaie de vară mă ţine strîns de mînă,
mă trece strada, mă aduce acasă.
„Hei! zice, de-acum te las că încep să mă înseninez. Da,
dintr-o dată, ce vrei?, aşa sînt eu programată!”
Aud elefanţii lui Hannibal cum tropăie,
cum demolează orașul, poartă cu poartă
cărămidă cu cărămidă.
Aud Gloria cântând sub caroseria roşie de combină.
Mi se face pielea, la început, de găină,
apoi, ţepoasă, ţepoasă, ca de omidă.
Recunosc casa, e la locul ei, în picioare.
Mă uit pe gaura cheii – nimeni!
Privesc în mine de foarte aproape – tot nimeni!
Intru, îmi scot stetoscopul, îl lipesc de podea, de pereţi –
casa asta aproape că nu mai are puls, îmi vine să urlu.
Deschid uşi, ridic storuri, aerisesc, cotrobăi –
în frigider e Muzeul Antipa, e Human Body;
un insectar cu molii prinse în ace de cravată din aur,
cu elitre din aur îmi strigă din şifonier:
„Bine-ai venit în epoca noastră de aur! Te aşteptam,
te aşteptam, e timpul să te aşezi la casa ta. La casa ta de nebuni!”
Îmi dau cu apă pe faţă, ridic capul, tresar, bunicul dinspre mamă
mă priveşte din oglindă cu ochi trişti şi adânci, adânci,
că aş putea să mă pierd, să cad în gol în orbitele lor, asta
tocmai când sună telefonul – o voce, mi s-a părut, de temBell,
îmi spune: „ Fugi, fugi, vin, se apropie elefanţii!”.
Mă întorc la oglindă, la bunicul meu dinspre mamă,
la ochii lui de la Cotul Donului şi din Tatra,
sfâşietori, insuportabili de trişti, cu care perie moartea de scame,
cu care bate câmpii, cu care mă alungă,
cu care fraternizez.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
