1.Mi se întîmplă
Uneori, mi se întîmplă să dau semne de viață.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esențele tari – miezul sub coaja
perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane
de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, urlu,
mă țin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
port măști, mai ales port măști –
sperii trecătorii cu ele, concetățenii de care
mă frec,
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viață și cine știe ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măștii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generație s-a născut prematur;
cîțiva preșcolari și-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrșească în munți,
ca o bătrînă tigroaică siberiană și cînd,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh!, moartea, îmbrăcată în costum național,
cu cosițe,
ar vrea să-mpletească buchețele de primăvară.
2.Anatomia singurătăţii
Da, cu timpul începi să pricepi,
mareele din tine, anatomia singurătăţii;
apoi, că şi învăţul are dezvăţ.
Începi să te obişnuieşti cu autodafeul,
cu trasul pe roată, cu pielea în băţ,
cu întregul abandonat jumătăţii.
Nu mai eşti omul cu o mare,
-oho, la 2505m înălţime!-
Nu mai eşti zeul,
de măreţia sinelui împovărat şi sintagme.
Se stinge-ncet turbina miilor de volţi;
în coşul pieptului se pietrifică incandescentele magme;
mătasea nopţii ţese la revere ghimpi şi colţi.
Ia seama unde calci cu picioarele la spinare –
Soarele-i orb, Luna, acrişor amăruie!
Într-o zi s-ar putea să nimereşti prin sertare,
peste moartea căzută ca din pom o gutuie.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
