nu ştiam nimic, dar nimic,
despre ce înseamnă o viaţă trăită la indigo.
aşa că atunci cînd omul
a deschis uşor coşul pieptului
să mi se bage în suflet,
cînd a dat să-mi intre
ca un ac de seringă sub piele,
am zis „fie!”, unde respiră unu’
e loc, e aer destul şi pentru al doilea,
chit că de-acum eram doi pe un ADN.
ce era să fac?
am împărţit cu el
acelaşi pat, aceleaşi şosete;
aceeaşi ceaşcă cu cafea,
acelaşi fum de ţigară,
fonemele aceleiaşi ţări
şi pînă la urmă,
aceeaşi umbră.
spuneţi şi voi,
ce era să fac?
doi pe un ADN cum eram,
am suferit împreună
de aceleaşi boli, de aceleaşi fantasme;
am sîngerat din aceleaşi răni;
aceleaşi spaime,
aceleaşi îndoieli le-am avut;
ne-am bărbierit împreună
la o săptămînă o dată;
am iubit aceleaşi femei;
umăr la umăr,
am purtat aceleaşi războaie,
am încheiat aceleaşi păci provizorii;
cu-aceiaşi ochi
am privit, bună, rea, realitatea în faţă,
uneori, din profil,
curioşi amîndoi să vedem
cu ce fel de aţă este cusută;
am scris, dacă nu mă înşel,
aceleaşi poeme, pamflete…
şi-n tot acest timp,
nu i-am spus nici dă-te mai încolo!
nu ştiam nimic, dar nimic,
despre o viaţă trasă la indigo.
azi,
mă împac tot mai greu
cu omul care am vrut să fiu,
cîndva,
omul cu care
împart adeneul.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
