nu știam nimic, dar nimic,
despre ce înseamnă o viață trăită la indigo.
așa că atunci cînd omul
a deschis ușor coșul pieptului
să mi se bage în suflet,
cînd a dat să-mi intre
ca un ac de seringă sub piele,
am zis: ”fie!”, unde respiră unu,
e loc, e aer destul și pentru al doilea,
chit că de-acum eram doi pe un ADN.
ce era să fac?
am împărțit cu el
același pat, aceleași șosete;
aceeași ceașcă cu cafea,
același fum de țigară,
fonemele aceleiași țări
și pînă la urmă,
aceeași umbră.
spuneți și voi,
ce era să fac?
doi pe un ADN cum eram,
am suferit împreună
de aceleași boli, de aceleași fantasme;
am sîngerat din aceleași răni;
aceleași spaime,
aceleași îndoieli le-am avut;
ne-am bărbierit împreună
la o săptămînă o dată;
am iubit aceleași femei;
umăr la umăr,
am purtat aceleași războaie,
am încheiat aceleași păci provizorii;
cu-aceiași ochi
am privit, bună, rea, realitatea în față,
uneori, din profil,
curioși amîndoi să vedem
cu ce fel de ață este cusută;
am scris, dacă nu mă înșel,
aceleași poeme, pamflete…
și-n tot acest timp,
nu i-am spus nici dă-te mai încolo!
nu știam nimic, dar nimic,
despre o viață trăită la indigo.
azi,
mă împac tot mai greu
cu omul care am vrut să fiu
cîndva,
omul cu care
împart adeneul.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
