mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu uşurinţă descris
printre treceri la nivel, stîlpi de treioptzeci şi coline.
el însuşi scria manuscrise
lipite în grabă pe ferestrele
cursei cu navetişti somnambuli şi marfare.
în anul acela,
regele şepticului, şeptelului era gol
în palatul cu cleşti, de cleştar.
surdo-muţii făceau gălăgie
iar noi, ca hîrciogii, provizii cu aer
bun de respirat.
în anul acela
se inventase acordul global.
în anul acela,
tona de oţel
stătea în echilibru precar
pe cap de locuitor,
dar stătea!
cînd ne aşteptam mai puţin,
o masă de aer cald, mediteranean,
năvălise în inimi
la meteo.
cum spuneam,
mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu uşurinţă descris.
peisajul însuşi scria manuscrise.
un mahăr al poeziei,
ne îndemna de zor
să ne iubim pe tunuri.
zis şi făcut!
era o idee mortală.
ne-am iubit ca disperaţii
pe ţeava tunului,
pe afeturi de tun,
pe ghiulele.
focoşi,
ne-am iubit
pe focoase.
ce altceva mai bun
aveam de făcut,
tovarăşi?
puţin a lipsit
ca, tot el,
să comande şi „foc!”.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…