În salonul alb, brancardierii în alb aduceau dimineţile albe
pe targă.
Mereu se găseau printre ele dimineţi grav rănite,
cu leziuni, cu tumori matinale ori abuzate in zori.
Nu mă plîngeam. Stăteam foarte bine cu producţia de
hemoglobină.
Observaseră şi inspectorii sanitari – organele funcţionau ceas
în parametrii lor naturali, ameninţând stocul transfuziilor
cu o criză nemaivăzută de supraproducţie.
„Atenţie! ziceau. Băiatul ăsta o să explodeze într-o zi,
o să umple cearşafurile, o să împroaşte pereţii cu sînge!
Atenţie mare, n-ar fi exclus să arunce pavilionul în aer
cu presiunea lui arterială!” Însă, nimic nu ţîşnea
din preaplinul fiinţei mele, nimic nu ieşea la lumină
din antebraţ, din buricele degetelor, din artere –
nici mingi microscopice, nici globule de foc, nici hematii cu
rugină,
nici măcar cheaguri. Nimic! Posibil, ceva, un blocaj neştiut
se-ntâmplase cu mine.
„E fier rău! E un element duşmănos!”,
auzeam pe culoarele pustii, clar-obscure.
Mirosea persistent a cloroform în spital.
Se pregăteau să-mi aplice incizia, lovitura
care ar fi desfundat conductele, robinetul.
Le ajunsese cuţitul răbdării la osul parietal.
Pînă şi-au dat seama, tîrziu,
că eram de competenţa Afacerilor Interne.
Vedeţi bine, sîngeram numai şi numai
pe dinăuntru!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
