Atîtea lucruri care-şi ies din matcă,
spre-a nu mai fi cum sorţii le-ntrupară…
Rîuri se-ntorc, nisipuri roşii tivesc nemărginirile cu-o platcă,
de ierburi mici. Pe Baltica mai vine înc-o seară,
şi-un vînt sărat ca sîngele prelins în colţul gurii,
la ţărm, aduce zvon de animale moarte,sinucise
de-un gînd ce dă tărie urii,
răstălmăcind seninul cărţilor de vise…
Abia se văd pădurile. Decoloraţi în zare,
copacii pier de-o ploaie ne-nţeleasă,
cum, ne-nţeleasă, libertatea strigă-n gura mare
şi-aprinde becurile-n fiecare casă.
Nevindecate-s rănile din veac. Degeaba,
în Westerplatte, Calul Troian îşi cere iertare cu burta.
Am vrea să fim în seara asta supuşii reginei din Saba,
dar n-am sfîrşit războiul cu Iugurta.
Şi-am vrea măcar pentru o clipă să ne pară,
cum stăm pierduţi pe cheiuri ca-n visare,
că omul n-a murit de tot, să crezi, a cîta oară?
că-n loc de tîmple nu îi vor creşte ghiare,
şi să mai crezi că nimeni n-a ucis pe nimeni, niciodată,
că sînt de unt obrajii Lunii şi de pîine…
Nu-mi spune că speranţa-i demodată.
Uite, pe Baltica, sub stele reci, se face ziuă. Este mîine!
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…