Din una în alta, ce vroiam să spun
O scurtă, o fugară privire, ca pe gaura cheii,
să fi aruncat și tu în istorie, mai devreme ca pielea
să îmbătrînească pe tine de tînăr
și pe urmele dîrei de fum, ochii oftalmici, postbelici,
un secol de aur să fi văzut, nu unul de sînge,
o țară cu hiacinți în ferestre, nu cu îngeri de cocs.
N-a fost să fie și basta! Basta
– Basta, zici?
– Nu, nu generalul! încît
se deslușește mai bine de ce,
pe radiografii, tinerețea se vede mereu
ca un tufiș desfrunzit, cu toate că
respirația ei încolțea firul ierbii,
înflorea păpădii, căra apă la moară
și-n fiece noapte îi zîmbea în secret,
fața nevăzută a Lunii.
Ah, Luna! Luna, am spus? Numai acolo
puteai face un pas mare pentru omenire
pe cînd pe pămînt pașii sînt mici, mici, șovăitori și în gol;
gravitația se ține scai de tine – surpă nisipul
în urma pașilor pe țărmul iluziei unde
palide faruri de coastă naufragiază corăbii la mal,
zgîlțăie viața din balamale; uite, trece pe lîngă tine înhămată
la cîrdul de lebede-al iernii,
ca și cum ai trăit doar în închipuirea, în delirul cuiva.
Da, gravitația nu-ți dă pace și basta! Atmosfera terestră
nu te scapă din ochi; orașul fuge de sub picioare
cu senzația de cutremur într-un zgomot de fiare,
ei, tocmai asta vroiam să spun: pe bulevard,
două automobile s-au ciocnit violent
și un reporter ia interviu unei pete de sînge.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
