Te-am văzut Indignatio hrănind păsărelele,
în toate anotimpurile anului, dimineaţa şi seara,
cu-acel elan pornit din împlinirea onorabilei
ocupaţii,
într-adevăr, tot atît de rară şi onorabilă
ca lustruitul pantofilor la bordura trotuarului.
Sub balconul în care aştepţi vizitatorii matinali
sau nocturni,
agonizează strada strivită între tampoanele
tramvaielor
şi ţîrîitul greierului evadat din coşul florăresei.
Auzi tu, oare, acolo jos, nu gîngurit, nu tril,
nici ciripit, nici fîlfîit de aripi catifelat ca umbra
înserării,
ci un vaier surd, abia înăbuşit, ieşit din piepturi
asemănătoare cu al tău şi al meu?
Te-ai întrebat vreodată Indignatio,
după atîta timp de cînd Zidul Atlanticului
în spume viorii s-a prăbuşit cutremurat de
spasmele hemoragiilor,
şi-un altul i-a luat locul, mai hidos,
acoperind ruşinea şi carnea încă vie
nevindecată de bandaje;
la atîta vreme după ce crupierii au făcut jocurile
şi niciun număr n-a ieşit de-atunci cîştigător,
firimiturile cărei mese şi-a cui aşteaptă totuşi
ei?
Ei care bucuriei de-a-şi spune cetăţeni ai lumii
i-au dăruit cîndva cromozomii durerii, mîini şi
picioare,
scalpuri, stomacuri îndelung înfometate,
şi n-au crezut cu niciun chip în falimentul
băncilor de date…
Te-ai întrebat ce vor ei, dacă nu cumva
pînă şi voinţa le cere-un preţ la fel de mare ca al
bursei negre
şi se strecoară noaptea-n aşternuturi doar ca să
acosteze
pe-un ţărm pustiu, îndepărtat, unde nu e nevoie
să spele duşumele cu apă şi săpun,
să măture birouri cu coatele înţepenite în
statistici,
nici să lipească etichete cu mărci înregistrate
pe cutioare şi cutii trimise-n alte ţări;
doar ca să uite că pînă şi inteligenţa siliciului
nu poate cu nimic să-i mai ajute,
pe ei care-s iubiţi cu-aşa de palide dovezi,
cu-atît de slabe şi sărace argumente
încît se simt tot mai străini în ţara lor,
din toate părţile şi-n orice clipă asediaţi
de perceptori gata să le arunce lucrurile-n
stradă,
de braţele anchetatorilor ce stau cu botniţele
pregătite
de-ar lua din cuiul ce-a rămas bătut pe cruce
blana de lup cu care să-şi îmbrace disperarea;
doar ca să uite că nimeni nu-i ascultă niciodată
decît atunci cînd este prea tîrziu şi stetoscopul
sau analiza sîngelui le-arată un drum mai
scurt
spre Parlamentul celor drepţi,
atît de bine şi durabil în el reprezentaţi,
ei care aici nu au avut trimişii lor
nici măcar în comitetul de cartier sau de bloc,
nici în vreun alt comitet de urgenţă.
Mă gîndesc Indignatio ca-i ferice de păsărelele
tale,
căci ele şi de ar fi posibil n-ar trebui
o altă întrupare să-şi dorească, nici altă soartă,
dacă cu uşurinţă, oricînd, pe Sfîntul Francisc
pot să-l trezească în sufletele adormite,
dacă nu cer şi totuşi li se dă.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
