Venit cu-n secol mai târziu la locul faptei,
eram de nerecunoscut în liniştea atotbiruitoare.
Ca într-un sarcofag, nu mai creşteam în locul nimănui;
atâta doar, pluteam deasupra lucrului în sine, nu mai
era nimic de spus, de târguit, niciun delict în plus
de asumat, de pus la zid, abia-mi mijea pogonul de mustaţă,
hrăneam păsărelele direct din podul palmei, chiar
de pe linia vieţii îmi ciuguleau firimiturile anilor tineri;
aveam o inimă bolnavă de stângism, mai mare hazul,
în care încăpeau vechi magazine de antichităţi şi solduri;
iubeam cu ea femei din porţelan şi plastilină, eroi
în carne şi oase transparente, străvezii,
numai vipuşti, fireturi, manutanţe;
iubeam tunici împuşcate de grauri în livada cu vişini a Fortului,
o poştăriţă cu cozi planetare şi bicicletă trei sferturi iubeam;
îmi dăruia scrisori timbrate cu capete de bour
şi îmi făcea bezele lipicioase din alt veac.
Era aprilie, pe-atunci, o lună cumsecade –
ştia să-mpace oamenii cu iarba,
mari batiste de nori aşternea în părul nomazilor,
nu ne-agresa cu astenii, cu insomnii, cu teze,
nu înflorea copiilor, la gură, bube dulci,
nu inventase veghea, nici visului proteze,
nu mă-njunghia, ca astăzi, de moarte prin urzici.
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…