A fi român, vă spuneam, e ca și cum
ai lipi de scrisoare o marcă.
Uneori, capătul lumii e de cenușă și fum;
alteori, simți ceva între dacă și parcă.
A fi român înseamnă să ți se facă dor din senin;
în plină lucrare să te-apuce plictisul și-o lene,
ca a ursului brun, carpatin,
cînd îți trec migratorii cu cloșca cu puii de aur prin vene.
A fi român, vă spuneam,
înseamnă să ți se înece corăbii la mal;
cineva să se uite la tine de sus;
niciodată să nu-ți fie egal
cît de mult vei împinge Orientul înspre Apus.
A fi român înseamnă să te cuprindă mirarea
că, de-atîtea urgii, mai respiri și exiști;
că te întreabă de vorbă, în alfabetul morse, marea,
și-ți fac semne brațele sperietorii prin miriști.
A fi român înseamnă, ziceam,
să începi chiar cu tine-un război,
încheiat imediat cu o pace deșartă,
să faci, cu tîlc, pe mortu-n păpușoi,
și-n clipa următoare, Doamne, iartă!,
să nu știi, iarăși, calea, nici pentru ce și cum,
ca pe-un fuior destinul ți se-ntoarce,
cum stai zidit, dar pregătit de drum,
cu lemnul casei prefăcut în arce…
A fi român înseamnă să-ţi huleşti ţara la tine acasă,
şi s-o iubești prin străini cu disperare, cu patimă;
mut ca roua înainte de coasă,
între bine și rău, viața-ți este o tragică cratimă.
A fi român înseamnă să trăiești și să mori
într-un fel ce nu-l știu exegeții.
Mai presus, mai de preț ca o mie de sori,
a fi român, vă spuneam, e cea mai grea,
mai copleșitoare întîmplare a vieții.”
Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
