Să mai cârcotească careva că, vezi Doamne, n-am fi contemporani cu evenimente care se petrec prin alte părți. Că am fi rămas, mioritic, în urma ritmului tot mai alert al mișcărilor căruței mondiale. Nici vorba despre așa ceva… Căci, la o sumară ochire prin împrejur, se poate observa cu ușurință că am reușit să avem câte ceva din mai toate belele care, cu vârf și îndesat, curg prin alte părți. E război și jale în apropiere de noi! Nicio problemă! Avem și noi niscai mostre dintr-o astfel de experiență nefericită. Astfel, cu excepția atacurilor muscalilor cu drone și rachete asupra civililor ucraineni, avem și noi ceva asemănător: corupție din belșug, ca la nefericiții noștri vecini; frig prin case, așijderea, ca pe la dânșii… Mergând mai departe, tot prin apropiere, dăm de păruiala, abia aflată la începuturi, dintre Iran, pe de o parte, și America lui Trump și Israel, pe de alta. La care s-au adăugat, ca să fie masa îndestulată, și alte state din regiune, atacate, aparent aiurea, de teribilul regim al popilor din Iran. În toată această tevatură, având niscai mâncărimi în chestiuni geopolitice, cât se poate de firești de altfel, unele state europene, adevărate modele de democrație occidentală, hop și ele! Căci, s-ar părea că nu au de gând să facă parte din meniu! Vor și ele un loc la masă! Așa că, treptat, sunt și ele tentate să-și impună propriile interese la pomenita masă.
O mică digresiune, semnificația termenului de democrație occidentală s-ar părea că nu este doar o chestiune culturală, ci, una izvorâtă și din ciocnirea unor civilizații diferite. A unora aflate într-o fază in nascendi: a celei persane, pe de o parte, o putere în expansiune în momentul când civilizația greacă, pe de altă parte, în ascensiune, era pe cale de a desăvârși ideea de democrație. O idee care avea să se constituie în țesătura ideatică a ceea ce urma să caracterizeze actuala cultură occidentală. Ideea de democrație nu este doar o pată de culoare a civilizației occidentale. Ci, cu adevărat, a ajuns să se constituie în însăși substanța definitorie a acesteia, ca tip aparte de societate politică. Din nefericire, este un aspect în raport cu care mulți dintre europeni nu mai posedă acele mecanisme conceptuale, necesare, pentru a-l distinge cu claritate. Multora părându-li-se că democrația este un fel de dat natural. Un fel de peisaj existențial indestructibil.
Nu este așa și ar trebui s-o știm foarte bine. Ideea de democrație a aparținut doar arealului cultural occidental. Este un produs istoric, supus creșterii, maturizării, iar mai apoi, unui apus inevitabil. O cercetare recentă, desfășurată în rândul generației Z, arăta o serie de evoluții îngrijorătoare privind diluarea a ceea ce constituie substanța democrației: mulți dintre aceștia fiind de acord cu existența unui dictator. Este adevărat: în condițiile unei contrarietăți logice. Adică, să beneficieze, totodată, de drepturi și libertăți. Ceea ce este imposibil.
Revenind asupra conflictului din Orientul Apropiat, remarcăm că occidentalii, în ciuda preceptelor așa-zisei „politici corecte”, trebuie să accepte, în cele din urmă, că avem de-a face cu elemente civilizaționale diferite. Desigur, la mijloc, este vorba despre exemplare umane care sunt departe de a fi incompatibile. Deși diferite, știm că acestea pot coexista. Pe de altă parte, experiența din Irak, Afganistan etc. arată că democrația, ca orice aranjament de putere, nu poate fi impusă. Ea trebuie să-și aibă referențialul în cultura dominantă a unei societăți. Este o condiție a unui regim funcțional normal al acesteia. Iranul, o poveste de mii de ani, face parte din categoria societăților a căror cultură dominantă nu este compatibilă cu democrația. De pildă, o chestiune minoră: burca purtată de către femei. Atâta vreme cât majorității acestei societăți li se pare normală obligativitatea acesteia, este evident că nu putem vorbi despre egalitate, despre democrație, în cele din urmă.
În context, revenind la spațiul mioritic, deși, formal, părem să plutim în apele limpezi ale unei democrații, în realitate, lucrurile nu par să fie întru-totul asimilabile modelului de democrație adoptat după 1989. Mimetic, românii și-au însușit multe dintre instituțiile și valorile modelului. Ca fapt de cultură, acesta nu este încă unul dominant, însă. De pildă, deși partidele mioritice, devenite tradiționale, par să se fi înțeles asupra unui anumit parcurs guvernamental, lucrurile au fost departe de decurge în termenii înțelegerii. Mai toată perioada concubinajului actualei coaliții fiind împănat cu sincope și dispute care nu duc nicăieri. Aflați la nici jumătatea actualului ciclu electoral, vedem că pesediștii vor să scape de premier și de useriști. Ca să vezi, ce măreț plan îi paște pe români! Vrajba celor care ar fi trebuit să slujească binele public, va prelungi iarna din traiul de zi cu zi al românilor.
Explicația că nu s-au scurs decât câteva decenii de când s-a reinstalat democrația, desigur, nu este satisfăcătoare. După mai bine de trei decenii, tranziția autohtonă poate fi considerată ca fiind încheiată. Iar realitatea ne arată cât se poate de clar că vectorii reprezentativității, factori esențiali ai democrației occidentale moderne – adică, partidele noastre politice – constituie pilonul cel mai fragil al democrației mioritice. Guvernând cu ochii la sondaje, încăierându-se, asemenea unor motani în călduri, partidele actualei coaliții nu au făcut decât să acționeze în propriul avantaj. Al clientelei de tot felul, care gravitează interesat în jurul acestor partide. Nicidecum în cel al cetățenilor, în accepția potrivit căreia aceștia din urmă ar forma o comunitate politică, pe care ar fi trebuit ca partidele în cauză s-o gestioneze cât mai eficient. Astfel, în ciuda importului de instituții și valori occidentale, ceea ce nu s-a reușit în spațiul mioritic este faptul că românii, în genere, nu-și valorizează corespunzător propri semeni. Dacă ai noștri politicieni ar fi depășit acea viziune care-i reduce pe semenii lor doar la condiția de electorat, atunci lucrurile ar fi luat o altă traiectorie.
În paranteză fie spus, democrația autohtonă, funcțională până la instalarea dictaturii carliste, apoi a celei comuniste, era tot una „originală”. Alegerile, de pildă, fiind câștigate, de fiecare dată, de partidul care le organiza. Umorul lui Caragiale fiind o mărturie în acest sens. Comuniștii, la altă scară, au procedat și ei asemănător. Anularea alegerilor prezidențiale se înscrie, așadar, într-o relativ îndelungată tradiție a procedurilor democrației mioritice.
Democrația în accepția sa inițială, păstrată drept valoare centrală și în cadrul democrației actuale de tip occidental, continuă să fie văzută drept o capacitate cu totul specială a unei comunități politice de a obiectiva ideea de autoguvernare a cetățenilor săi. În acele vremuri inițiale, ale autocrației persane antice, asociată de către vechii greci barbariei, societatea Orientului avea drept referențial comunitatea politică a unor mulțimi de indivizi incapabile de un asemenea comportament. Între timp, societatea iraniană, a preferat să-și conserve multe dintre valorile tradiționale. La fel cum au procedat și românii, în majoritatea lor. Deocamdată, este imposibil să ghicești când un alt fel de cultură va fi dominantă în societatea autohtonă. În ce condiții se va produce un astfel de fenomen. Și, drept urmare, când partidele mioritice vor deveni structuri organizate în vederea slujirii binelui public.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
