EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Vocația distrugerii

Generalizările, bazate pe intuiție, sunt de regulă fie o dovadă a superficialității unei analize, fie una care indică păcatul unui exces de didacticism. O situație în care se vrea astfel să se scoată neapărat în evidență valoarea de exemplu a unui anumit caz. Cred că, referindu-ne, în cazul de față, la fosta termocentrală (Crivina) din Munții Aninei, vom păcătui întru ambele spețe: vom fi superficiali întrucât suntem peste măsură de subiectivi, ținând cont atât de vârsta autorului rândurilor de față, acesta fiind contemporan cu amintita construcție faraonică a lui Ceaușescu, cât și de faptul că acesta a cunoscut personal semeni de-ai săi implicați direct în construcția păgubosului megaproiect. În ceea ce privește păcatul dorinței de a dovedi valoarea de exemplu a cazului fostei ctitorii socialiste, am convingerea că nu facem decât să mai adăugăm un indiciu, alături de multe altele asemănătoare, la ideea de cum, noi ca popor, suntem obișnuiți să acționăm în anumite situații. Și suntem atât de obișnuiți, încât avem o adevărată vocație a acesteia,…

Dar s-o luăm pas cu pas, vorba unui clasic aflat încă în plină activitate… Pornită prin 1977, construcția termocentralei a fost finalizată în 1984 și a costat, potrivit unor estimări postcomuniste, cam 1 miliard de dolari. Adică, jumătate din cât a costat Casa Poporului… Sau, schimbând coordonate geografice dar și obiceiuri, cam cât a costat ultima termocentrală pe cărbune, dată recent în exploatare de către Germania. În fapt, în timp ce a lor funcționează, și aceasta în ciuda guvernanților noștri actuali care s-au grăbit de-a dreptul socialist să încheie epoca cărbunilor, termocentrala noastră nu a funcționat niciodată la parametri proiectați! Căci încercările, care au dus în cele din urmă la abandonare, asta petrecându-se în 1988, au fost tot atâtea nereușite de a face dintr-un proiect, prost croit din capul locului, unul fezabil. Șisturile din zonă nu puteau întreține de unele singure arderea, iar adausurile de cărbune, păcură ori gaz nu s-au dovedit, atunci când au fost încercate, soluții viabile din punct de vedere al eficienței.

Când la noi ceva își încetează activitatea, singurul lucru care urmează este dezastrul! Nicidecum un răgaz în vederea unei posibile soluții în viitor… Adică, nimic neobișnuit pentru semenii noștri… Cică, vezi Doamne, proiectul a fost ținut în conservare până în 2003, interval în care semenii noștri, amintindu-și și acționând probabil din perspectiva fostei și triplei lor calități (proprietari-beneficiari-muncitori) de pe vremea socialismului biruitor, au procedat la devalizarea unui bun a cărui distrugere nu le-a adus niciun folos palpabil. Aici, făcând o paranteză, mă gândesc la unele similitudini acționale care se petrec în domeniul imobiliar: în vederea demolării unei clădiri de patrimoniu, proprietarii, care țintesc construcția unei noi clădiri, îndeobște mult mai mari, se înțeleg cu unii dintre semenii noștri s-o locuiască cum știu ei mai bine! Rezultatul: clădirea devine improprie pentru locuit și autorizația pentru noua construcție vine de la sine. Cred că este posibil ca unii dintre diriguitorii fostelor întreprinderi socialiste să se fi făcut doar că au pus o întreprindere închisă la conservare, când de fapt nu au urmărit decât devalizarea acesteia. Nimic altceva decât un motiv pentru a o lichida definitiv și a încasa, prin interpuși, beneficii babane. A o ține în conservare, în vederea unei posibile soluții în viitor, era o corvoadă mult prea grea și ar fi implicat un management al resurselor de care guvernanții nu erau, nici moral și nici din punct de vedere intelectual, în stare. Lichidarea oferea, pe termen scurt, atât soluția cât și un dram de resurse. Căci să găsești soluții beneficiind, de pildă, de miniștri fără studii, cu o expertiză compusă mai ales din rude, cunoștințe sau pile venite pe țeava atotputernică a partidului care guvernează este, fără îndoială, o chestiune de-a dreptul imposibilă.

Spusă pe scurt, cam aceasta este povestea tristă a termocentralei Crivina. Ruinele dezolante populează un vârf de munte situat la 9 Km de Anina. O altă localitate dezafectată, unde mineritul, vechi de două secole, a încetat în 2006 în urma unei explozii în care și-au pierdut viața 7 oameni. Dacă cea mai adâncă mină din Europa își mai păstrează încă la suprafață acareturile, construcții industriale de patrimoniu, construcția de la Crivina a fost pur și simplu dinamitată în vederea recuperării a ceea ce a mai rămas, adică vreo 140.000 tone de fier vechi. De pildă, printre alte clădiri din beton masiv, turnul de evacuare al gazelor și cenușii, printre cele mai înalte din Europa, peste 220 de metri, a fost pus la pământ de către o firmă din Constanța, specializată în recuperarea și exportul de fier vechi. Mă gândesc că doar turnul ar fi fost o atracție pentru doritorii de salturi etc. Ca să nu mai pomenesc de restul acareturilor, care s-ar fi putut constitui într-un parc industrial nepoluant ori în muzeu etc. Dar pentru o alternativă la distrugere îți trebuie nițică educație și ceva creier,…

Revenind la povestea exemplară a termocentralei, este evident că nu este un caz izolat; ca multe alte proiecte industriale, ce s-a făcut în apropierea Aninei a fost un exemplu tipic de analiză superficială a unui obiectiv economic, ceea ce contând fiind doar necesitățile ideologice și nevoile de preamărire personală a liderilor comuniști. În această ecuație semenii noștri nu au contat câtuși de puțin, deși din perspectivă ideologică ei ar fi fost, cică, beneficiarii oricărei inițiative economice de tip socialist. Este adevărat, primeau un loc de muncă, un salariu relativ rezonabil, locuință, concedii prin sindicat, acces gratuit la educație și sănătate etc. Mulți dintre semenii noștri, activi în acea perioadă, sunt în prezent nostalgici, amintindu-și de beneficiile avute. Concluzia fiind una singură: atunci era mult mai bine!

Problema este că erau lipsiți de libertate, iar binele care le era destinat nu era negociat cu presupușii beneficiari ai acestuia. Existențial, semenii noștri erau obligați la un fel de absență ontologică din propria lor viață. Dintr-o atare perspectivă, pare logic să inferezi dorința semenilor noștri de a distruge ceea ce nu-i implica din punct de vedere decizional. Numai că, dacă avem în vedere datele realității, punerea în act a acestei dorințe a avut nevoie de concursul celor care dețineau puterea și controlul fostelor întreprinderi socialiste: diverșii premieri și miniștri care s-au perindat pe la butoanele puterii postcomuniste. Doar cu concursul acestora dorința de a distruge a semenilor noștri a devenit o vocație. Și care a ajuns, astfel, să ne caracterizeze ca popor. Altminteri, fără un atare concurs, suntem cam la fel cu restul popoarelor europene. Drept dovadă, pe alte meleaguri ne comportăm potrivit cerințelor respectivelor societăți: suntem nemți, spanioli, britanici etc. Ceea ce mulți dintre semenii noștri, plecați din România, o pot dovedi cu actul de cetățenie obținut între timp,…

Dacă nu mă credeți, luați și exemplul PNRR-ului: actualii guvernanți și-au luat angajamentul în fața CE de a întreprinde o serie de reforme gândite, vezi Doamne, când nici nu era pe țeavă pomenitul plan de RR. Reformele, în fapt, nu constituie decât un alt nume dat dorinței de a distruge tot ce a făcut puterea precedentă. Niciun partid mioritic nu poate construi ceva dacă nu dărâmă ce au făcut predecesorii. Este în realitate ecuația arhetipală în care presupușii beneficiari ai acestor reforme au absentat de la negocierea unui bine care, vezi Doamne, le este destinat!

Binele nostru, în fapt, nu este negociat! Ci este impus de un șir de guvernanți. Și a căror legitimitate este cam trasă de păr de niște procente electorale subțiri și adiționate doar de o logică a confruntării. O logică care este transferabilă propagandistic apoi întregii societăți. Este o condiție esențială, fără de care însăși existența partidelor depinde înainte de toate. Ca distrugerea să se producă, partidele au nevoie, la rândul lor, de concursul semenilor noștri. De altfel, mitul lui Manole nu ne vorbește despre sacrificiul construcției, ci despre aceiași vocație a distrugerii, o vocație care se naște doar în anumite condiții.

Oare este nevoie ca logica distrugerii să dispară, de fiecare dată, doar însoțită de un sacrificiu? Iar rațiunea să nu aibă niciun rost în toată această arhetipală trăsătură?!

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…