Mai toate măsurătorile sociologice ne indică același lucru: în aprecierile semenilor noștri, instituția parlamentară continuă să se situeze la cote îngrijorătoare. Pentru mulți analiști, s-ar părea că am avea de-a face cu eroziunea, cronicizată deja, a acelui aranjament de putere care, în principiu, ar trebui să aibă drept scop autoguvernarea cetățenilor unei anumite comunități politice. Apoi, în vederea atingerii unui atare obiectiv, periodic, urmează stabilirea reprezentanților aleși și nu numai, adică a celor care vor iniția politici publice în acest sens. Aceștia fiind responsabili (?) de consecințele aplicării mai sus pomenitelor politici. Totul având drept ax central bine-cunoscutele proceduri electorale. Problema constă în faptul că, îndeobște, viziunea de uz cotidian, curentă, le atribuie doar acestor proceduri cam toate atributele a ceea ce de regulă se înțelege ca fiind o democrație. De unde și ponciful potrivit căruia votul are drept consecință și răspunderea politică a politicienilor. Considerată ca fiind, vezi Doamne, suficientă pentru ca politicienii să plătească pentru greșeli, habarnisme, corupție etc. Ba chiar și pentru prostia cu ciucuri! Cum e cazul șefului ANAF.
De bună seamă, deși ambele dimensiuni mai sus pomenite (scopul = autoguvernarea cetățenilor + mijloace = proceduri electorale) fac parte din ceea ce, de regulă, calificăm ca fiind o democrație, acestea n-ar trebui amestecate până la indistincție. Căci, să nu omitem un fapt ușor de constatat: funcționarea procedurilor electorale nu este o garanție suficientă pentru atingerea amintitului scop. Deși, aceste proceduri sunt necesară. Știm bine, există numeroase „democrații” care, în ciuda utilizării unor proceduri electorale, nu ajung nici prin „apropierea” scopului unei democrații autentice, darămite la atingerea acestuia. Și care, după cum am spus, constă în autoguvernarea cetățenilor. Dintr-o altă perspectivă, sunt gânditori care sunt de părere că democrația este mai degrabă un ideal, decât o realitate. Fenomen care pare să fie mai accentuat în cazul democrațiilor recente. Periferice, altfel spus. O categorie în cadrul căreia, credem, se plasează și democrația noastră mioritică. Aflată, ca să vezi, din nou pe „drumuri”. Chiar dacă acestea nu mai au drept țintă „construirea socialismului”.
Recent, și probabil considerată drept un remediu la mai sus pomenitul fenomen de criză cronicizată a instituției reprezentării, în spațiul public a început să fie vehiculată o idee mai veche. Și care ar valorifica, în sfârșit, rezultatul referendumului inițiat de dl. Băsescu: parlamentul cu 300 de aleși. Este evident că, și în situația în care inițiativa ar fi țintit cumva îmbunătățirea imaginii acestei instituții-cheie pentru democrație, urmărind în același timp și ameliorarea imaginii partidelor cărora aparțin inițiatorii, ei bine, este puțin probabil ca o asemenea idee politică să aibă drept consecință și o îmbunătățire sensibilă a părerii românilor referitoare la instituția parlamentară. Aprecierea românilor, probabil, va continua să înregistreze aceleași cote de neîncredere.
Abordând rațional o astfel de idee, o observație de bun simț se impune: deși ne aflăm peste media europeană – în privința raportului dintre populație și reprezentare – inițiativa politică a celor de la USR-PNL nu este totuși criticabilă dintr-o astfel de perspectivă. Fiind evident că problemele adevărate ale instituției parlamentare vizează cu precădere calitatea actului reprezentării, nicidecum numărul aleșilor. Ceea ce, fără îndoială, implică calitatea partidelor mioritice. Căci, de bună seamă, un număr mai redus al celor care, din rândul partidelor, vor ajunge parlamentari, nu va schimba actualul mers al lucrurilor. Și care, în percepția publică, par să țină de funcționarea defectuoasă, ba chiar de rostul acestei instituții.
În acest sens, să nu ne amăgim că românul de rând ar vedea în această instituție însăși piatra de boltă a unui aranjament de putere care le garantează drepturile și libertățile civile. Sondajele indică faptul că la acest capitol domnește confuzia. Evidentă fiind cea referitoare la atributele unei democrații. Așa se face că, de la părerea despre parlamentari, la ideea de reprezentare și până la valorizarea democrației, firul unei logici de uz cotidian se poate încurca cu ușurință în tot felul de amănunte și aberații prezente în media zi de zi. Și care, din păcate, deși probează habarnismul și egoismul multora dintre politicienii mioritici, ajung, treptat, să se transforme pentru mulți dintre semenii noștri în argumente care sunt îndreptate, în cele din urmă, chiar împotriva propriilor interese. De pildă, sunt români care deși îi votează pe suveraniști, o orientare politică anti-europeană, apreciază în același timp faptul că pot circula și să muncească în Europa. Ca să nu pomenim de un soi de aparte de europarlamentari, care, revendicându-se ca făcând parte din curentul suveranist, sunt de părere că instituțiile europene nu fac nimic bun. Că România ar trebuie să se retragă din această construcție. Ceea ce nu-i va împiedica să-și ronțăie pensia europeană dodoloață care le va veni la bătrânețe.
În ciuda multor confuzii, trebuie remarcat că percepția actuală a românilor asupra instituției parlamentare se datorează, înainte de toate, calității reprezentanților care populează instituția parlamentară, modului acestora de a înțelege rostul pe care îl au într-o societate de factură democratică. De pildă, să luăm în atenție o chestiune ce pare minoră. Și care se referă la mulțimea de birocrați care populează instituția parlamentară. La acest capitol, aleșii, nicidecum funcționarii, poartă întreaga responsabilitate a calității aparatului birocratic aflat la dispoziția lor. Deși nu prea se află în centrul atenției publice, se vede de la o poștă că o anumită calitate a funcționarilor se răsfrânge direct asupra calității actului de reprezentare. Ne referim la calitatea expertizei aparatului birocratic al instituției reprezentării. În acesta sens, toate datele ne indică faptul că selectarea acestui aparat urmează, din nefericire, același algoritm pe care partidele îl aplică în mai toate sectoarele de activitate pe care le controlează: începând de la consiliile de administrație din companiile de stat, aparatele birocratice de la sate, orașe, județe și până la cele din plan central etc., totul este un teren în care partidele, asemeni unui prădător sinistru, își plantează, ca pe niște ouă, clientela proprie, ori de partid. Un act, în mod evident, iresponsabil.
Adevărul este dezarmant: trebuie niscai inteligență ca să realizezi că, de fapt, calitatea reprezentării nu este reductibilă doar la propria pricepere. Că este nevoie de o expertiză de calitate. Așa cum destinul dinozaurilor a fost hotărât de un pietroi, s-ar părea că și cel al reprezentanților noștri depind de năravurile sedimentate în cele trei decenii de parcurs postcomunist. Într-un fel, asemenea straturilor geologice în care dinozaurii și-au lăsat oasele și urmele trecerii lor, cam la fel pot fi identificate și cele lăsate de către partide în principalele instituții ale societății autohtone. Probabil, în cine știe ce viitor posibil, un fel de arheologie specializată în astfel de urme, va fi capabilă să le claseze în funcție de tot felul de criterii pentru a oferi o imagine edificatoare a trecerii partidelor pe la cârma societății mioritice.
Lăsând însă la o parte malițiozitatea, este evident că problema majoră constă în faptul că partidele, implicit cei care ajung să activeze în cadrul instituției parlamentare, nu realizează încă, pe deplin, consecințele modului în care anumite configurații mentale și acționale, dezvoltate în cadrul partidelor, ajung să se răsfrângă și asupra regimului funcțional al instituției parlamentare. Și de aici, din nefericire, asupra însăși calității unui regim politic de factură democratică. Ce și-or fi spunând oare cei care își plantează „soldații” din propriul partid, cunoștințele, amantele etc. în cadrul birocrației care ar trebui să asigure, de pildă, buna funcționare a instituției parlamentare? Așa cum, de altfel, se procedează și-n cadrul administrației centrale ori locale? Probabil, majoritatea politicienilor sunt convinși că, de fapt, acesta ar fi și rostul competițiilor electorale care se află la temelia unui aranjament de factură democratică. Altminteri, nu-i așa, la ce bun banii și efortul pentru a obține un scor cât mai bun la alegeri? Gândind de o asemenea manieră – și nu cred că exagerăm – s-ar părea că o pondere semnificativă dintre ai noștri politicieni au instituit un mecanism social pe care au încetat să-l mai controleze. Un mecanism care, din păcate, posedă deja destui parametri care-l fac autonom în raport chiar și cu bunele intenții ale altor politicieni.
Așa că, suntem îndreptățiți să ne întrebăm: câți dintre politicienii mioritici sunt capabili să se gândească, înainte de toate, la principii, apoi la interesele semenilor lor? Să presupunem, alături de 40% dintre români, că acest gen de politicieni sunt cantonați în AUR. Și multiplicând corespunzător un astfel de fapt la scara instituțiilor centrale și locale să ajungem în situația în care o asemenea posibilitate s-ar putea metamorfoza în instituții funcționale. Apoi, într-un fapt cultural. Fapt care, la rândul său, va genera în mod constant motivații și valori acționale pe măsură. Deocamdată, din nefericire, datele realității ne spun că așa ceva nu se poate încă petrece în spațiul public autohton. Și să fie, în același timp, de natură să confere astfel și o altă percepție asupra unor instituții cum sunt partidele, ori parlamentul. Ș.a.m.d.
Desigur, este adevărat, există „exemplare politice” cărora nu le poți reproșa ceea ce, în general, ne dezamăgește în prestația celor care, datorită numărului, au acel cuvânt hotărâtor când este vorba despre funcționarea unei anumite culturi de factură civică. Altfel spus, este vorba despre acele plante care, deși există, nu pot anunța acel anotimp mult așteptat.
Trăgând linie, este evident că reducerea numărului de parlamentari nu va împrospăta nici măcar temporar imaginea șifonată a instituției parlamentare. Darămite s-o schimbe în mod sensibil și pe termen lung. Reducerea numărului de parlamentari, în sine, nu este în măsură să schimbe actualul algoritm potrivit căruia sunt selectați cei care populează în prezent partidele noastre. Punct! Așadar, nici metehnele celor care ajung, din rândul acestora, în postura de parlamentari. Alt punct! Fără îndoială, exceptând niscai cheltuieli, ceva mai reduse, instituția parlamentară vă continua să funcționeze în aceiași parametri. Și care au dus la actuala imagine, deloc falsă, în ochii românilor.
Așa că, mai degrabă am atribui cele 300 de locuri competiției electorale dintre partide, iar pentru restul din numărul actual de aleși am recurge la o modalitate inspirată din practicile vechilor greci. Adică, cei care, potrivit accepției îndeobște împărtășite, s-ar afla la originea conceptului privind democrația modernă. Procedura ar fi cât se poate de simplă și, prin urmare, pe înțelesul îndeobște asociat termenului de democrație (= puterea poporului) de către majoritatea semenilor noștri. De pildă, dintr-o listă de doritori, îndeplinind niște condiții de vârstă și studii, s-ar putea alege, cu tot spectacolul mediatic aferent, în mod aleatoriu, pe cei care urmează să-i reprezinte pe români. Credem că procedura, în sine, va fi în măsură să mai schimbe, inițial, într-o oarecare măsură, atât percepția românilor asupra instituției parlamentare, dar și o parte dintre apucăturile păguboase ale actualilor aleși. Bănuim că introducerea în sistem a unui alt gen de politicieni nu va rămâne fără consecințe.
Mai mult, în loc de un mandat de patru ani, atât cât este cel actual al parlamentarilor aleși prin vot, procedura tragerii la sorți ar urma să se aplice din doi ani în doi ani. Ceea ce se va constitui într-un factor de presiune constant asupra comportamentelor și mentalităților reprezentanților, proveniți din rândul partidelor. Comportamente care, în timp, au cimentat, după cum e lesne de constatat, nenumărate „apucături” și deprinderi care, de regulă, se structurează în mod inevitabil în cadrul unor configurații mentale și acționale percepute drept modalități „acceptabile” de atingere a unor standarde de bunăstare personală. Și cărora li se pune nejustificat eticheta de servicii aduse societății.
Avem convingerea că o astfel de modalitate, aleatorie, de ocupare a unor locuri într-o „dregătorie”-cheie a democrației, cum este instituția parlamentară, ar fi în măsură să confere alte semnificații ideii de reprezentare. Ar putea schimba multe dintre actualele convingeri privind înțelegerea de către omul de rând a ceea ce înseamnă „puterea poporului”. Oricum, distincția, pe care orice posesor de bun simț, precum și a unei logici de uz cotidian, o va putea opera, ca pe un fapt banal, între un „ales prin vot” și un „reprezentat desemnat prin tragere la sorți” va avea, fără îndoială, consecințe „colaterale” greu de bănuit chiar și-n cazul unui experiment mental inspirat. Desigur, problema legitimității este una greșit pusă. Ambele proceduri fiind la fel de legitime, atâta vreme cât acestea sunt expresii ale unor acte normative. Adică, a unor legi. Adevărata problemă constă în gradul de adecvare datorat utilizării celor două proceduri. Desigur, în raport cu rostul atât de generos al ideii de reprezentare a semenilor noștri. Un proces care, în cele din urmă, să nu uităm, ar trebui să aibă drept scop autoguvernarea acestora.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
